Treceți la conținutul principal

Autobuz

Dacă mă întreabă cineva ce anotimp prefer cel mai puțin, am să-i răspund, fără ezitare, că vara. O fi anotimpul vacanțelor, dar e îngrozitor de cald, e gălăgie, sunt insecte, se revarsă tot românul din blocuri pe sub balcoane și pe terase, vin stranierii, se umple țara de Mario și de Andrea (e-a pronunțat în hiat, firește), accidentele pe șosele sunt mai multe și mai hidoase. Unde mai pui că, pentru mine, în ultimele veri, zilele frumoase au devenit mai degrabă inutile. Și nu pot să dorm, vorba unei vedete autohtone care mi-a saturat auzul în alte veri. Ca să zic așa, nu am somn.
Am dormit subțire și în noaptea care a trecut, iar, într-o perioadă de suspendare între somn și veghe, am avut, totuși, un vis special. Se făcea că eram șofer de autobuz, fiind conștient de faptul că autobuzul e al meu. Se perindau prin el tot felul de cunoscuți, de rude, de prieteni. Nicio figură nouă. Ar fi trebuit să mă simt tare bine; eram stăpân pe soarta tuturor celor importanți din viața mea. Mi-i puteam ține alături sau puteam deschide oricând ușa, să coboare în noapte, că era noapte în afara autobuzului. Mi-era bine și orice urmă de singurătate sau depresie dispăruse.
De la o vreme, însă, am luat seama că nu aveam niciun control. Urcau și coborau fără să mă privească. Eram doar șoferul. Nu contam. Cei mai dragi, cei fără de care eram conștient că n-aș putea trăi, stăteau cel mai puțin și dispăreau, spre marea mea durere, oricât i-aș fi rugat să rămână. Rămâneau, în schimb, oameni care urcau zâmbitori, fermecători, dar care deveneau posaci, sau incolori, niște umbre înșelătoare de care ar fi trebuit să scap și nu puteam. Mi se spunea să mă tem de ei, că pot să-mi facă mult rău, fie chiar și ignorându-mă.
Iar partea conștientă a minții mele îmi atrăgea atenția că, la capătul călătoriei, eu însumi va trebui să cobor. Atunci, în autobuz nu va mai fi rămas nimeni căruia să-i pese. Voi coborî și gata, se va termina totul.
N-o fi greu de găsit semnificații, că-s la vedere.Țin minte că, pe vremea când Facebook era pe la început, oamenii socializau trimițându-și, unii altora, pe email, pps-uri simpatice. Una dintre prezentările care circulau se numea "Trenul vieții" și țin minte că m-a mișcat. Nu era un autobuz, era un tren, dar ideea principală era aceeași. Probabil că a avut un rol în visul meu de astă-noapte. Iar reclama aceea cu șoferul de autobuz care îl lasă în stație pe meseriașul șmecher care i-a tencuit prost casa, în loc să folosească produsul propovăduit, o fi avut, la rându-i, partea ei de vină.
Ceea ce știu e că o voce mi-a zis, tot în vis, să-l povestesc pe blog.
Asta am și făcut.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pe măsură ce îmbătrânesc...

...capăt ticuri și tabieturi. Orice nimic mă pomenesc că devine o rutină, iar ceea ce e mai trist e că îmi place din ce în ce mai mult. Îmi pierd temeritatea și curiozitatea tinereții și mă așez confortabil într-o grilă care, cu cât e mai judicios construită, cu atât îmi oferă confort și liniște. A-mi aduce aminte de existența blogului meu doar la sfârșit de an e un exemplu și, chiar dacă îmi doresc să schimb asta, știu mereu mai puțin cum.    ...timpul trece mai repede, și mai repede. Știu, e un clișeu, dar nu vorbesc decât de senzațiile mele. Alaltăieri a fost Revelionul, ieri Paștele, azi e din nou Crăciunul. Între ele, rutină călduță.    ...îmi pasă din ce în ce mai puțin de impresia pe care o las celor din jur, și asta e nemaipomenit. O viață întreagă mi-a fost groază de ridicol și mi-am măsurat fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare respirație, greșind, pare-se, de multe ori. Între timp, am aflat că celelalte entități, în afară de mine, sunt niște umbre, sunt parte din decor, …

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…