Autobuz
Dacă mă întreabă cineva ce anotimp prefer cel mai puțin, am să-i răspund, fără ezitare, că vara. O fi anotimpul vacanțelor, dar e îngrozitor de cald, e gălăgie, sunt insecte, se revarsă tot românul din blocuri pe sub balcoane și pe terase, vin stranierii, se umple țara de Mario și de Andrea (e-a pronunțat în hiat, firește), accidentele pe șosele sunt mai multe și mai hidoase. Unde mai pui că, pentru mine, în ultimele veri, zilele frumoase au devenit mai degrabă inutile. Și nu pot să dorm, vorba unei vedete autohtone care mi-a saturat auzul în alte veri. Ca să zic așa, nu am somn.
Am dormit subțire și în noaptea care a trecut, iar, într-o perioadă de suspendare între somn și veghe, am avut, totuși, un vis special. Se făcea că eram șofer de autobuz, fiind conștient de faptul că autobuzul e al meu. Se perindau prin el tot felul de cunoscuți, de rude, de prieteni. Nicio figură nouă. Ar fi trebuit să mă simt tare bine; eram stăpân pe soarta tuturor celor importanți din viața mea. Mi-i puteam ține alături sau puteam deschide oricând ușa, să coboare în noapte, că era noapte în afara autobuzului. Mi-era bine și orice urmă de singurătate sau depresie dispăruse.
De la o vreme, însă, am luat seama că nu aveam niciun control. Urcau și coborau fără să mă privească. Eram doar șoferul. Nu contam. Cei mai dragi, cei fără de care eram conștient că n-aș putea trăi, stăteau cel mai puțin și dispăreau, spre marea mea durere, oricât i-aș fi rugat să rămână. Rămâneau, în schimb, oameni care urcau zâmbitori, fermecători, dar care deveneau posaci, sau incolori, niște umbre înșelătoare de care ar fi trebuit să scap și nu puteam. Mi se spunea să mă tem de ei, că pot să-mi facă mult rău, fie chiar și ignorându-mă.
Iar partea conștientă a minții mele îmi atrăgea atenția că, la capătul călătoriei, eu însumi va trebui să cobor. Atunci, în autobuz nu va mai fi rămas nimeni căruia să-i pese. Voi coborî și gata, se va termina totul.
N-o fi greu de găsit semnificații, că-s la vedere.Țin minte că, pe vremea când Facebook era pe la început, oamenii socializau trimițându-și, unii altora, pe email, pps-uri simpatice. Una dintre prezentările care circulau se numea "Trenul vieții" și țin minte că m-a mișcat. Nu era un autobuz, era un tren, dar ideea principală era aceeași. Probabil că a avut un rol în visul meu de astă-noapte. Iar reclama aceea cu șoferul de autobuz care îl lasă în stație pe meseriașul șmecher care i-a tencuit prost casa, în loc să folosească produsul propovăduit, o fi avut, la rându-i, partea ei de vină.
Ceea ce știu e că o voce mi-a zis, tot în vis, să-l povestesc pe blog.
Asta am și făcut.
Am dormit subțire și în noaptea care a trecut, iar, într-o perioadă de suspendare între somn și veghe, am avut, totuși, un vis special. Se făcea că eram șofer de autobuz, fiind conștient de faptul că autobuzul e al meu. Se perindau prin el tot felul de cunoscuți, de rude, de prieteni. Nicio figură nouă. Ar fi trebuit să mă simt tare bine; eram stăpân pe soarta tuturor celor importanți din viața mea. Mi-i puteam ține alături sau puteam deschide oricând ușa, să coboare în noapte, că era noapte în afara autobuzului. Mi-era bine și orice urmă de singurătate sau depresie dispăruse.
De la o vreme, însă, am luat seama că nu aveam niciun control. Urcau și coborau fără să mă privească. Eram doar șoferul. Nu contam. Cei mai dragi, cei fără de care eram conștient că n-aș putea trăi, stăteau cel mai puțin și dispăreau, spre marea mea durere, oricât i-aș fi rugat să rămână. Rămâneau, în schimb, oameni care urcau zâmbitori, fermecători, dar care deveneau posaci, sau incolori, niște umbre înșelătoare de care ar fi trebuit să scap și nu puteam. Mi se spunea să mă tem de ei, că pot să-mi facă mult rău, fie chiar și ignorându-mă.
Iar partea conștientă a minții mele îmi atrăgea atenția că, la capătul călătoriei, eu însumi va trebui să cobor. Atunci, în autobuz nu va mai fi rămas nimeni căruia să-i pese. Voi coborî și gata, se va termina totul.
N-o fi greu de găsit semnificații, că-s la vedere.Țin minte că, pe vremea când Facebook era pe la început, oamenii socializau trimițându-și, unii altora, pe email, pps-uri simpatice. Una dintre prezentările care circulau se numea "Trenul vieții" și țin minte că m-a mișcat. Nu era un autobuz, era un tren, dar ideea principală era aceeași. Probabil că a avut un rol în visul meu de astă-noapte. Iar reclama aceea cu șoferul de autobuz care îl lasă în stație pe meseriașul șmecher care i-a tencuit prost casa, în loc să folosească produsul propovăduit, o fi avut, la rându-i, partea ei de vină.
Ceea ce știu e că o voce mi-a zis, tot în vis, să-l povestesc pe blog.
Asta am și făcut.
Comentarii
Trimiteți un comentariu