Treceți la conținutul principal

Autobuz

Dacă mă întreabă cineva ce anotimp prefer cel mai puțin, am să-i răspund, fără ezitare, că vara. O fi anotimpul vacanțelor, dar e îngrozitor de cald, e gălăgie, sunt insecte, se revarsă tot românul din blocuri pe sub balcoane și pe terase, vin stranierii, se umple țara de Mario și de Andrea (e-a pronunțat în hiat, firește), accidentele pe șosele sunt mai multe și mai hidoase. Unde mai pui că, pentru mine, în ultimele veri, zilele frumoase au devenit mai degrabă inutile. Și nu pot să dorm, vorba unei vedete autohtone care mi-a saturat auzul în alte veri. Ca să zic așa, nu am somn.
Am dormit subțire și în noaptea care a trecut, iar, într-o perioadă de suspendare între somn și veghe, am avut, totuși, un vis special. Se făcea că eram șofer de autobuz, fiind conștient de faptul că autobuzul e al meu. Se perindau prin el tot felul de cunoscuți, de rude, de prieteni. Nicio figură nouă. Ar fi trebuit să mă simt tare bine; eram stăpân pe soarta tuturor celor importanți din viața mea. Mi-i puteam ține alături sau puteam deschide oricând ușa, să coboare în noapte, că era noapte în afara autobuzului. Mi-era bine și orice urmă de singurătate sau depresie dispăruse.
De la o vreme, însă, am luat seama că nu aveam niciun control. Urcau și coborau fără să mă privească. Eram doar șoferul. Nu contam. Cei mai dragi, cei fără de care eram conștient că n-aș putea trăi, stăteau cel mai puțin și dispăreau, spre marea mea durere, oricât i-aș fi rugat să rămână. Rămâneau, în schimb, oameni care urcau zâmbitori, fermecători, dar care deveneau posaci, sau incolori, niște umbre înșelătoare de care ar fi trebuit să scap și nu puteam. Mi se spunea să mă tem de ei, că pot să-mi facă mult rău, fie chiar și ignorându-mă.
Iar partea conștientă a minții mele îmi atrăgea atenția că, la capătul călătoriei, eu însumi va trebui să cobor. Atunci, în autobuz nu va mai fi rămas nimeni căruia să-i pese. Voi coborî și gata, se va termina totul.
N-o fi greu de găsit semnificații, că-s la vedere.Țin minte că, pe vremea când Facebook era pe la început, oamenii socializau trimițându-și, unii altora, pe email, pps-uri simpatice. Una dintre prezentările care circulau se numea "Trenul vieții" și țin minte că m-a mișcat. Nu era un autobuz, era un tren, dar ideea principală era aceeași. Probabil că a avut un rol în visul meu de astă-noapte. Iar reclama aceea cu șoferul de autobuz care îl lasă în stație pe meseriașul șmecher care i-a tencuit prost casa, în loc să folosească produsul propovăduit, o fi avut, la rându-i, partea ei de vină.
Ceea ce știu e că o voce mi-a zis, tot în vis, să-l povestesc pe blog.
Asta am și făcut.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…