Treceți la conținutul principal

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Transilvania. Mi-e dor de ea. Am avut bucuria s-o străbat în lung și în lat, dar nu-mi ajunge. Și mă doare că e doar la vreo 50 de kilometri distanță, iar eu sunt aici. Copilul mic plânge iar. Latră un maidanez mereu. Sunt aici.
În Saschiz este un pod mic, peste un pârâu, mic și el. Vechi de tot, de lemn, cu o roată de moară sub el. Dar e un pod acoperit. Cum erau cele din Madison County. E liniște totdeauna. Se aude doar susurul apei și vântul prin frunze. Uite, mi-aș dori ca înserarea asta să mă prindă pe el. Nu s-o aștept pe Meryl Streep. Doar să fiu acolo. Să stau acolo. Să se termine ziua mea acolo. Și să dorm într-o casă săsească. Pereți groși, tavan înalt, miros vechi, murmure nedeslușite într-un dialect de demult. Istorie.
Dar e departe, departe. Eu sunt aici. Oricum, nu mă citește nimeni. De aceea și sunt aici. Mâine e luni, am de organizat Evaluarea Națională la clasa a VI-a. Sunt aici, perfect nepregătit pentru o nouă săptămână, la sfârșitul căreia mă vor încerca doruri nelămurite...

P.S. Am aflat astăzi, în martie 2017, că podul nu mai există. În locul lui s-a construit o punte din beton, cu margini văruite. E abominabil. A fost o cruzime să mi se spună, și încă una gratuită. Preferam să-l știu acolo, mai ales că mă îndoiesc că voi mai ajunge vreodată pe meleagurile acelea...
Sunt dezamăgit și nervos. Lume urâtă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…