Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Transilvania. Mi-e dor de ea. Am avut bucuria s-o străbat în lung și în lat, dar nu-mi ajunge. Și mă doare că e doar la vreo 50 de kilometri distanță, iar eu sunt aici. Copilul mic plânge iar. Latră un maidanez mereu. Sunt aici.
În Saschiz este un pod mic, peste un pârâu, mic și el. Vechi de tot, de lemn, cu o roată de moară sub el. Dar e un pod acoperit. Cum erau cele din Madison County. E liniște totdeauna. Se aude doar susurul apei și vântul prin frunze. Uite, mi-aș dori ca înserarea asta să mă prindă pe el. Nu s-o aștept pe Meryl Streep. Doar să fiu acolo. Să stau acolo. Să se termine ziua mea acolo. Și să dorm într-o casă săsească. Pereți groși, tavan înalt, miros vechi, murmure nedeslușite într-un dialect de demult. Istorie.
Dar e departe, departe. Eu sunt aici. Oricum, nu mă citește nimeni. De aceea și sunt aici. Mâine e luni, am de organizat Evaluarea Națională la clasa a VI-a. Sunt aici, perfect nepregătit pentru o nouă săptămână, la sfârșitul căreia mă vor încerca doruri nelămurite...

P.S. Am aflat astăzi, în martie 2017, că podul nu mai există. În locul lui s-a construit o punte din beton, cu margini văruite. E abominabil.
Sunt dezamăgit și nervos. Lume urâtă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic