Treceți la conținutul principal

Steaua cu nume

Fac parte dintr-o generație norocoasă, până la urmă, pentru că, în pofida lipsurilor de tot felul pe care copilăria și adolescența mea le-au înregistrat fidel și plenar, am avut și privilegii de care cei de azi sunt atât de lipsiți.
Am avut, de exemplu, privilegiul de a viziona în premieră montarea TVR din '83 a „Stelei fără nume” a lui Sebastian, care mi-a mers direct la inimă prin distribuție, prin nota de ezoteric, prin coloană sonoră. Eniko Szilagyi a creat o Monă desăvârșită, Florin Zamfirescu un Miroiu etalon, iar Grig construit de Ovidiu Iuliu Moldovan nu putea fi altfel. Sunt doar câteva exemple și pentru că au trecut aproape treizeci ani până să revăd înregistrarea, imaginația mea i-a adăugat, în timp, alte superlative. Televiziunea publică a redescoperit-o destul de recent și a difuzat-o de atunci de vreo câteva ori. Spre marea mea bucurie, un iubitor al culturii a postat-o pe Youtube și poate fi vizionată oricând aici.
În primăvara lui 2013, mi-a venit năstrușnica idee de a monta aceeași piesă cu clasa mea, a zecea atunci, într-o singură săptămână, aceea „altfel”, inventată de ex-ministrul Funeriu. Nu mi-am făcut nicio iluzie, în schimb eram mulțumit că înfăptuiesc un act artistic în loc să ecologizăm cine știe ce tăpșane bântuite de oameni fără căpătâi. Iar surpriza, emoția și bucuria mea au fost mari de tot când am văzut că le place, că-și intră în roluri, că știu ce e teatrul, că ies la rampă la sfârșit să-și primească aplauzele colegilor de generație. A fost o altă „Stea fără nume” de suflet, pentru care le mulțumesc.
Am fost aseară la o altă montare, într-o viziune regizorală inedită semnată Dana Rotaru, cu foarte tineri actori despre care mi s-a spus ca sunt în clasa lui Florin Zamfirescu. Venirea trupei o datorăm unui fost și drag elev de-al nostru, acum student la Facultatea de Film a UNATC.
Spun „inedită” pentru că piesa, a cărei premieră e datată 1944, deși prezentată drept comedie, aparține până la urmă unui scriitor și dramaturg aparținând perioadei interbelice, în care comicul de limbaj sau de situație mai degrabă lipsesc. Dacă zâmbește, am spus eu mereu, publicul o face pe o notă de înduioșare și chiar cu o lacrimă în colț de ochi. În schimb, reprezentația de aseară a fost prezentată drept „o comedie savuroasă” și, culmea, a și fost, nu de puține ori. Spre exemplu, „țăranul” care are, în textul original, doar câteva replici, a devenit un personaj
conturat, care suduie ardelenește printre dinți (de ce ardelenește?) și petrece ceva timp pe scenă. Apariția necunoscutei pe peronul gării celei obscure naște sentimente atavice într-un Ichim primitiv și șmecher, care chiar încearcă un flirt brutal. Profesorul e scund, cu pantalonii prea lungi, cu părul prea lung (nu s-a tuns de două luni, spune domnișoara Cucu, de data asta), cu o figură imobilă și care gesticulează mereu, amplu (să fie un profesor mai veridic?). Necunoscuta și Grig mi-au părut un cuplu modern, ușor de identificat în nenumărate ipostaze foarte asemănătoare unele cu altele la terasele din Centrul Vechi al Bucureștiului, de exemplu. În timp ce personajul creat de regretatul Moldovan avea o oboseală, o superioritate și o plictiseală explicabile, dată fiind diferența dintre lumea sa și locul în care se află în ultimul act al piesei, Grig cel de aseară a fost o figură de beizadea a zilelor noastre, un personaj de carton și cu o mimică destul de empatică față de cea care iar îi fugise din viață. Nu în ultimul rând, Udrea, conturat cu atâta delicatețe cum numai Octavian Cotescu putea în montarea TVR, devine caricatural, prea înalt, aleargă pe scenă de parcă ar vrea să evite momentul dezmembrării.
Una peste alta, am avut senzația că asist la o altă piesă, când publicul se prăpădea de râs (apropo, surprinzător de puțini oameni din sală mi-au părut a ști piesa, dar au fost, totuși, un bun public de teatru). Reprezentația a durat nu mai puțin de trei ore, date fiind numeroase replici pe care Sebastian nu le-a scris și improvizațiilor cărora tinerii au dovedit că le stăpânesc arta.
Probabil că n-o să reușesc niciodată să mă desprind de montarea lui Eugen Todoran, dar n-aș vrea să se înțeleagă, totuși, că ce am văzut aseară mi-a displăcut. Dimpotrivă. S-au dovedit a fi o echipă cu har și cheag. Au fost nu numai pe scenă, dar și la butoane, și la lumini. Au creat momente minunate; când Udrea îi povestește necunoscutei despre simfonia sa, se urcă pe un scaun, luminile se sting, reflectorul îl prinde numai pe el care dirijează o fantomatică orchestră care chiar se aude. Iar când, în finalul actului al doilea, profesorul descoperă că Mona e numele ei și poate fi și numele stelei pe care a descoperit-o, întreaga scenă, altfel decorată minimalist, e plină de stelele revărsate inspirat de un videoproiector, sporind emoția până la nivelul dorit de autor. Leitmotivul muzical, inspirat, e gingașul vals „Barcarolle” a lui Offenbach, în versiune instrumentală. Au fost doar foarte tineri și, din cauza asta, disonanți față de personajele imaginate de Sebastian. De aceea am avut, pe alocuri, impresia că vizionez montarea pe care am realizat-o alături de clasa mea.
Nimic din pregătirea mea nu-mi permite o critică teatrală adevărată. Recenzia de mai sus nu e decât un punct de vedere al unui mare amator de teatru care a fost, cândva, adolescent și s-a îndrăgostit de o Monă specială, pentru care Steaua are nume - se va numi mereu Eniko Szilagyi și care, mai târziu, a devenit, mai mult sau mai puțin, un Miroiu. Iar piesa asta are o atât de mare încărcătură emoțională pentru mine, încât am simțit nevoia să scriu postarea asta. Iertată fie-mi infatuarea.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Bezid

Că trăim într-o ţară halucinantă, almodovariană, că de prea multe ori devin convins că de fapt am un vis absurd şi-mi vine să mă ciupesc sau să mă muşc singur, căci realitatea nu poate fi asta, că în jurul nostru patologicul a înlocuit socialul, sunt tot atâtea truisme şi da, acesta e un mod nefericit de a deschide o nouă postare pe blog.Este, totuşi, felul meu de a mă justifica de ce îmi provoacă o bucurie dincolo de cuvinte (şi dincolo de normal, mă tem să spun) să mă aflu, în răstimpuri, în locuri aspaţiale şi atemporale, enclave unde aberaţiile ministeriabililor, dacă se aud, se aud îndepărtat, printr-un zid antifonant pe care deja l-a scris istoria.
BEZID este un cuvânt ciudat, care e de fapt un nume propriu al unui sat unde, într-un fel sau altul, se trăieşte; pierdut prin judeţul Mureş, la aproximativ 45 de km de reşedinţă, pe lângă mai cunoscutul, poate, Sângeorgiu de Pădure. Vorbim, de fapt, de Bezidul Nou, căci cel vechi se află pe fundul unui lac de acumulare încă de la sfâr…