Steaua cu nume
Fac parte dintr-o generație norocoasă, până la urmă, pentru că, în pofida lipsurilor de tot felul pe care copilăria și adolescența mea le-au înregistrat fidel și plenar, am avut și privilegii de care cei de azi sunt atât de lipsiți.
Am avut, de exemplu, privilegiul de a viziona în premieră montarea TVR din '83 a „Stelei fără nume” a lui Sebastian, care mi-a mers direct la inimă prin distribuție, prin nota de ezoteric, prin coloană sonoră. Eniko Szilagyi a creat o Monă desăvârșită, Florin Zamfirescu un Miroiu etalon, iar Grig construit de Ovidiu Iuliu Moldovan nu putea fi altfel. Sunt doar câteva exemple și pentru că au trecut aproape treizeci ani până să revăd înregistrarea, imaginația mea i-a adăugat, în timp, alte superlative. Televiziunea publică a redescoperit-o destul de recent și a difuzat-o de atunci de vreo câteva ori. Spre marea mea bucurie, un iubitor al culturii a postat-o pe Youtube și poate fi vizionată oricând aici.
În primăvara lui 2013, mi-a venit năstrușnica idee de a monta aceeași piesă cu clasa mea, a zecea atunci, într-o singură săptămână, aceea „altfel”, inventată de ex-ministrul Funeriu. Nu mi-am făcut nicio iluzie, în schimb eram mulțumit că înfăptuiesc un act artistic în loc să ecologizăm cine știe ce tăpșane bântuite de oameni fără căpătâi. Iar surpriza, emoția și bucuria mea au fost mari de tot când am văzut că le place, că-și intră în roluri, că știu ce e teatrul, că ies la rampă la sfârșit să-și primească aplauzele colegilor de generație. A fost o altă „Stea fără nume” de suflet, pentru care le mulțumesc.
Am fost aseară la o altă montare, într-o viziune regizorală inedită semnată Dana Rotaru, cu foarte tineri actori despre care mi s-a spus ca sunt în clasa lui Florin Zamfirescu. Venirea trupei o datorăm unui fost și drag elev de-al nostru, acum student la Facultatea de Film a UNATC.
Spun „inedită” pentru că piesa, a cărei premieră e datată 1944, deși prezentată drept comedie, aparține până la urmă unui scriitor și dramaturg aparținând perioadei interbelice, în care comicul de limbaj sau de situație mai degrabă lipsesc. Dacă zâmbește, am spus eu mereu, publicul o face pe o notă de înduioșare și chiar cu o lacrimă în colț de ochi. În schimb, reprezentația de aseară a fost prezentată drept „o comedie savuroasă” și, culmea, a și fost, nu de puține ori. Spre exemplu, „țăranul” care are, în textul original, doar câteva replici, a devenit un personaj
conturat, care suduie ardelenește printre dinți (de ce ardelenește?) și petrece ceva timp pe scenă. Apariția necunoscutei pe peronul gării celei obscure naște sentimente atavice într-un Ichim primitiv și șmecher, care chiar încearcă un flirt brutal. Profesorul e scund, cu pantalonii prea lungi, cu părul prea lung (nu s-a tuns de două luni, spune domnișoara Cucu, de data asta), cu o figură imobilă și care gesticulează mereu, amplu (să fie un profesor mai veridic?). Necunoscuta și Grig mi-au părut un cuplu modern, ușor de identificat în nenumărate ipostaze foarte asemănătoare unele cu altele la terasele din Centrul Vechi al Bucureștiului, de exemplu. În timp ce personajul creat de regretatul Moldovan avea o oboseală, o superioritate și o plictiseală explicabile, dată fiind diferența dintre lumea sa și locul în care se află în ultimul act al piesei, Grig cel de aseară a fost o figură de beizadea a zilelor noastre, un personaj de carton și cu o mimică destul de empatică față de cea care iar îi fugise din viață. Nu în ultimul rând, Udrea, conturat cu atâta delicatețe cum numai Octavian Cotescu putea în montarea TVR, devine caricatural, prea înalt, aleargă pe scenă de parcă ar vrea să evite momentul dezmembrării.
Una peste alta, am avut senzația că asist la o altă piesă, când publicul se prăpădea de râs (apropo, surprinzător de puțini oameni din sală mi-au părut a ști piesa, dar au fost, totuși, un bun public de teatru). Reprezentația a durat nu mai puțin de trei ore, date fiind numeroase replici pe care Sebastian nu le-a scris și improvizațiilor cărora tinerii au dovedit că le stăpânesc arta.
Probabil că n-o să reușesc niciodată să mă desprind de montarea lui Eugen Todoran, dar n-aș vrea să se înțeleagă, totuși, că ce am văzut aseară mi-a displăcut. Dimpotrivă. S-au dovedit a fi o echipă cu har și cheag. Au fost nu numai pe scenă, dar și la butoane, și la lumini. Au creat momente minunate; când Udrea îi povestește necunoscutei despre simfonia sa, se urcă pe un scaun, luminile se sting, reflectorul îl prinde numai pe el care dirijează o fantomatică orchestră care chiar se aude. Iar când, în finalul actului al doilea, profesorul descoperă că Mona e numele ei și poate fi și numele stelei pe care a descoperit-o, întreaga scenă, altfel decorată minimalist, e plină de stelele revărsate inspirat de un videoproiector, sporind emoția până la nivelul dorit de autor. Leitmotivul muzical, inspirat, e gingașul vals „Barcarolle” a lui Offenbach, în versiune instrumentală. Au fost doar foarte tineri și, din cauza asta, disonanți față de personajele imaginate de Sebastian. De aceea am avut, pe alocuri, impresia că vizionez montarea pe care am realizat-o alături de clasa mea.
Nimic din pregătirea mea nu-mi permite o critică teatrală adevărată. Recenzia de mai sus nu e decât un punct de vedere al unui mare amator de teatru care a fost, cândva, adolescent și s-a îndrăgostit de o Monă specială, pentru care Steaua are nume - se va numi mereu Eniko Szilagyi și care, mai târziu, a devenit, mai mult sau mai puțin, un Miroiu. Iar piesa asta are o atât de mare încărcătură emoțională pentru mine, încât am simțit nevoia să scriu postarea asta. Iertată fie-mi infatuarea.
Am avut, de exemplu, privilegiul de a viziona în premieră montarea TVR din '83 a „Stelei fără nume” a lui Sebastian, care mi-a mers direct la inimă prin distribuție, prin nota de ezoteric, prin coloană sonoră. Eniko Szilagyi a creat o Monă desăvârșită, Florin Zamfirescu un Miroiu etalon, iar Grig construit de Ovidiu Iuliu Moldovan nu putea fi altfel. Sunt doar câteva exemple și pentru că au trecut aproape treizeci ani până să revăd înregistrarea, imaginația mea i-a adăugat, în timp, alte superlative. Televiziunea publică a redescoperit-o destul de recent și a difuzat-o de atunci de vreo câteva ori. Spre marea mea bucurie, un iubitor al culturii a postat-o pe Youtube și poate fi vizionată oricând aici.
În primăvara lui 2013, mi-a venit năstrușnica idee de a monta aceeași piesă cu clasa mea, a zecea atunci, într-o singură săptămână, aceea „altfel”, inventată de ex-ministrul Funeriu. Nu mi-am făcut nicio iluzie, în schimb eram mulțumit că înfăptuiesc un act artistic în loc să ecologizăm cine știe ce tăpșane bântuite de oameni fără căpătâi. Iar surpriza, emoția și bucuria mea au fost mari de tot când am văzut că le place, că-și intră în roluri, că știu ce e teatrul, că ies la rampă la sfârșit să-și primească aplauzele colegilor de generație. A fost o altă „Stea fără nume” de suflet, pentru care le mulțumesc.
Am fost aseară la o altă montare, într-o viziune regizorală inedită semnată Dana Rotaru, cu foarte tineri actori despre care mi s-a spus ca sunt în clasa lui Florin Zamfirescu. Venirea trupei o datorăm unui fost și drag elev de-al nostru, acum student la Facultatea de Film a UNATC.
Spun „inedită” pentru că piesa, a cărei premieră e datată 1944, deși prezentată drept comedie, aparține până la urmă unui scriitor și dramaturg aparținând perioadei interbelice, în care comicul de limbaj sau de situație mai degrabă lipsesc. Dacă zâmbește, am spus eu mereu, publicul o face pe o notă de înduioșare și chiar cu o lacrimă în colț de ochi. În schimb, reprezentația de aseară a fost prezentată drept „o comedie savuroasă” și, culmea, a și fost, nu de puține ori. Spre exemplu, „țăranul” care are, în textul original, doar câteva replici, a devenit un personaj
conturat, care suduie ardelenește printre dinți (de ce ardelenește?) și petrece ceva timp pe scenă. Apariția necunoscutei pe peronul gării celei obscure naște sentimente atavice într-un Ichim primitiv și șmecher, care chiar încearcă un flirt brutal. Profesorul e scund, cu pantalonii prea lungi, cu părul prea lung (nu s-a tuns de două luni, spune domnișoara Cucu, de data asta), cu o figură imobilă și care gesticulează mereu, amplu (să fie un profesor mai veridic?). Necunoscuta și Grig mi-au părut un cuplu modern, ușor de identificat în nenumărate ipostaze foarte asemănătoare unele cu altele la terasele din Centrul Vechi al Bucureștiului, de exemplu. În timp ce personajul creat de regretatul Moldovan avea o oboseală, o superioritate și o plictiseală explicabile, dată fiind diferența dintre lumea sa și locul în care se află în ultimul act al piesei, Grig cel de aseară a fost o figură de beizadea a zilelor noastre, un personaj de carton și cu o mimică destul de empatică față de cea care iar îi fugise din viață. Nu în ultimul rând, Udrea, conturat cu atâta delicatețe cum numai Octavian Cotescu putea în montarea TVR, devine caricatural, prea înalt, aleargă pe scenă de parcă ar vrea să evite momentul dezmembrării.
Una peste alta, am avut senzația că asist la o altă piesă, când publicul se prăpădea de râs (apropo, surprinzător de puțini oameni din sală mi-au părut a ști piesa, dar au fost, totuși, un bun public de teatru). Reprezentația a durat nu mai puțin de trei ore, date fiind numeroase replici pe care Sebastian nu le-a scris și improvizațiilor cărora tinerii au dovedit că le stăpânesc arta.
Probabil că n-o să reușesc niciodată să mă desprind de montarea lui Eugen Todoran, dar n-aș vrea să se înțeleagă, totuși, că ce am văzut aseară mi-a displăcut. Dimpotrivă. S-au dovedit a fi o echipă cu har și cheag. Au fost nu numai pe scenă, dar și la butoane, și la lumini. Au creat momente minunate; când Udrea îi povestește necunoscutei despre simfonia sa, se urcă pe un scaun, luminile se sting, reflectorul îl prinde numai pe el care dirijează o fantomatică orchestră care chiar se aude. Iar când, în finalul actului al doilea, profesorul descoperă că Mona e numele ei și poate fi și numele stelei pe care a descoperit-o, întreaga scenă, altfel decorată minimalist, e plină de stelele revărsate inspirat de un videoproiector, sporind emoția până la nivelul dorit de autor. Leitmotivul muzical, inspirat, e gingașul vals „Barcarolle” a lui Offenbach, în versiune instrumentală. Au fost doar foarte tineri și, din cauza asta, disonanți față de personajele imaginate de Sebastian. De aceea am avut, pe alocuri, impresia că vizionez montarea pe care am realizat-o alături de clasa mea.
Nimic din pregătirea mea nu-mi permite o critică teatrală adevărată. Recenzia de mai sus nu e decât un punct de vedere al unui mare amator de teatru care a fost, cândva, adolescent și s-a îndrăgostit de o Monă specială, pentru care Steaua are nume - se va numi mereu Eniko Szilagyi și care, mai târziu, a devenit, mai mult sau mai puțin, un Miroiu. Iar piesa asta are o atât de mare încărcătură emoțională pentru mine, încât am simțit nevoia să scriu postarea asta. Iertată fie-mi infatuarea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu