Treceți la conținutul principal

Un fel de Scufița Roșie

Nu pot să nu rânjesc de fiecare dată când văd pe la știrile catastrofale persoane felurite care mărturisesc, siderate, că au un număr de ani (de regulă suficient de mare să creeze admirație), dar că așa ceva n-au mai văzut. Cu alte cuvinte, mare e grădina Domnului și niciodată nu-i prea târziu pentru nimic.
În vara asta anostă și ursuză am împlinit mulți ani, dar cred că abia acum încep să înțeleg (cât retard...) că singura persoană pe care te poți baza oricând, care nu te uită și nu te abandonează niciodată, care te iartă, orice ar fi și pe care o ierți, orice ar fi, ești tu însuți.
Așa încât, săturându-mă de patul meu de-acasă (nu mai suport, înțelegi, nu mai suport...), când cearșafurile nu mai mi-au zâmbit (sic!), m-am luat pe mine însumi într-un experiment. Mi-am spus că, dacă îmi voi dovedi că pot să umblu printr-o pădure numai cu mine însumi, (hai să admitem că nu te simți în largul tău de unul singur prin codru, oricât de om în toată firea ai fi) atunci pot să fac orice - eu cu mine însumi. Că brusc celelalte persoane în afară de mine însumi devin opționale și că în felul ăsta nu mai depind de nimeni. Iar experimentul mi-a reușit.
N-am avut nicio experiență mistică, n-am simțit nevoia să caut vreo grotă bună de sihăstrit, iar telefonul meu mobil a devenit mai prețios, nu doar un instrument care mă ține legat de găunoșenia și vanitatea lumii păcătoase din jur. Dar am înțeles că de aici mai departe nu mai trebuie să aștept de la nimeni să-și facă un pic de timp pentru mine, nu mă mai uit cum trece vremea pe delături, făcându-mă să mă întreb, retoric și legitim, câte alte veri mi-or mai fi rezervate. Sunt pentru mine însumi o companie agreabilă și de încredere. Și nu-mi pot întoarce spatele singur, nu? Sub niciun pretext.
Așa arată pădurea pe unde m-am plimbat singur (și chiar nu contează locul):
Gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că Scufița Roșie era o fetiță mică si mergea singurică prin pădure fără să-și pună o mie de probleme. De aia a și mâncat-o lupul.
Mamă, ce postare mi-a ieșit! La fel de insipidă ca vacanța mea prezentă. Noroc că nu mă citește nimeni.
Și totuși, dacă e cineva care e dornic să ni se alăture, mie și mie însumi, e rugat să ne dea de știre...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…