Treceți la conținutul principal

Un fel de Scufița Roșie

Nu pot să nu rânjesc de fiecare dată când văd pe la știrile catastrofale persoane felurite care mărturisesc, siderate, că au un număr de ani (de regulă suficient de mare să creeze admirație), dar că așa ceva n-au mai văzut. Cu alte cuvinte, mare e grădina Domnului și niciodată nu-i prea târziu pentru nimic.
În vara asta anostă și ursuză am împlinit mulți ani, dar cred că abia acum încep să înțeleg (cât retard...) că singura persoană pe care te poți baza oricând, care nu te uită și nu te abandonează niciodată, care te iartă, orice ar fi și pe care o ierți, orice ar fi, ești tu însuți.
Așa încât, săturându-mă de patul meu de-acasă (nu mai suport, înțelegi, nu mai suport...), când cearșafurile nu mai mi-au zâmbit (sic!), m-am luat pe mine însumi într-un experiment. Mi-am spus că, dacă îmi voi dovedi că pot să umblu printr-o pădure numai cu mine însumi, (hai să admitem că nu te simți în largul tău de unul singur prin codru, oricât de om în toată firea ai fi) atunci pot să fac orice - eu cu mine însumi. Că brusc celelalte persoane în afară de mine însumi devin opționale și că în felul ăsta nu mai depind de nimeni. Iar experimentul mi-a reușit.
N-am avut nicio experiență mistică, n-am simțit nevoia să caut vreo grotă bună de sihăstrit, iar telefonul meu mobil a devenit mai prețios, nu doar un instrument care mă ține legat de găunoșenia și vanitatea lumii păcătoase din jur. Dar am înțeles că de aici mai departe nu mai trebuie să aștept de la nimeni să-și facă un pic de timp pentru mine, nu mă mai uit cum trece vremea pe delături, făcându-mă să mă întreb, retoric și legitim, câte alte veri mi-or mai fi rezervate. Sunt pentru mine însumi o companie agreabilă și de încredere. Și nu-mi pot întoarce spatele singur, nu? Sub niciun pretext.
Așa arată pădurea pe unde m-am plimbat singur (și chiar nu contează locul):
Gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că Scufița Roșie era o fetiță mică si mergea singurică prin pădure fără să-și pună o mie de probleme. De aia a și mâncat-o lupul.
Mamă, ce postare mi-a ieșit! La fel de insipidă ca vacanța mea prezentă. Noroc că nu mă citește nimeni.
Și totuși, dacă e cineva care e dornic să ni se alăture, mie și mie însumi, e rugat să ne dea de știre...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…