Treceți la conținutul principal

John Williams și Șostakovici la Onești

Cu mult mai bine de trei decenii în urmă, când făceam cozi interminabile la casa de bilete pentru „Spiderman” și „Războiul stelelor”, mulțumindu-mă și cu un loc incomod pe scările cinematografului, nu mi-aș fi putut imagina că voi putea asculta în priză directă temele atât de memorabile ale filmelor, într-o frumoasă seară de iulie, în aer liber, în Oneștiul nostru care, pentru prea mulți, înseamnă numai Nadia Comăneci, Loredana Groza și industria agonizantă.
„Hollywood Music Stars”, incredibila manifestare de aseară, a adus pe scenă, în plină stradă, Filarmonica de Stat „Mihail Jora” din Bacău, la al cărei pupitru dirijoral a stat Cristian Lupeș, într-un spectacol multimedia minunat, impecabil, ireproșabil.
S-au interpretat creații John Williams, Hans Zimmer, Chaplin, Danny Elfman, Klaus Badelt („Pirates of the Carribean”) Șostakovici (faimosul Vals no. 3 din Suita de Jazz, care a întregit cântecul de lebădă al lui Kubrik, „Eyes Wide Shut”; emoționant cum publicul a cântat alături de orchestră). O excelentă (ca întotdeauna) Miruna Oprea, care a susținut dezinvolt atât de dificila partitură solistică din musicalul „Phantom of the Opera” (Andrew Lloyd Webber). O variantă simfonică a atât de cunoscutei piese „I've Had the Time of My Life” din „Dirty Dancing” (Previte, DeNicola) m-a făcut să-mi aduc aminte de vremea studenției, când cumpăram casete piratate cu The Royal Philharmonic Orchestra interpretând teme pop. Și, pentru că „Mihai Viteazul” a fost o producție de factură hollywoodiană, s-a cântat și Tiberiu Olah.
Sonorizarea mi-a produs încă o surpriză: a fost impecabilă. La fel luminile, laserele, cele două ecrane (pe unul rulau montaje din filmele ale căror teme se interpretau, pe celălalt imagini de pe scenă, surprinse chiar cu o macara...). S-a cântat timp de două ore, fără pauză. Suitele din „Mihai Viteazul” și „Războiul Stelelor” au fost interpretate integral, ceea ce nu e deloc puțin lucru. Foarte bun și micul recital de fusion jazz electronic din deschidere. Foarte bun și prezentatorul.
În orașul Nadiei Comăneci, al Loredanei Groza, de mult exportate, și al industriei agonizante, m-aș fi așteptat la și m-aș fi mulțumit, cred, cu mult mai puțin. Dar în Oneștiul în care, de mai bine de un deceniu, la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti” se ascultă lunar muzică de cameră și nu numai, în spațiul căreia au evoluat Alexandru Tomescu și vioara Stradivarius, în Oneștiul în care, nu de mult, s-a putut asculta Madrigalul, un asemenea spectacol excepțional a fost acasă și a dovedit, o dată în plus, că nu mor caii când vor câinii.
Felicitări și multe mulțumiri!

Comentarii

  1. ...pentru minunata noapte...minunatul spectacol...si...minunata companie...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…