Treceți la conținutul principal

John Williams și Șostakovici la Onești

Cu mult mai bine de trei decenii în urmă, când făceam cozi interminabile la casa de bilete pentru „Spiderman” și „Războiul stelelor”, mulțumindu-mă și cu un loc incomod pe scările cinematografului, nu mi-aș fi putut imagina că voi putea asculta în priză directă temele atât de memorabile ale filmelor, într-o frumoasă seară de iulie, în aer liber, în Oneștiul nostru care, pentru prea mulți, înseamnă numai Nadia Comăneci, Loredana Groza și industria agonizantă.
„Hollywood Music Stars”, incredibila manifestare de aseară, a adus pe scenă, în plină stradă, Filarmonica de Stat „Mihail Jora” din Bacău, la al cărei pupitru dirijoral a stat Cristian Lupeș, într-un spectacol multimedia minunat, impecabil, ireproșabil.
S-au interpretat creații John Williams, Hans Zimmer, Chaplin, Danny Elfman, Klaus Badelt („Pirates of the Carribean”) Șostakovici (faimosul Vals no. 3 din Suita de Jazz, care a întregit cântecul de lebădă al lui Kubrik, „Eyes Wide Shut”; emoționant cum publicul a cântat alături de orchestră). O excelentă (ca întotdeauna) Miruna Oprea, care a susținut dezinvolt atât de dificila partitură solistică din musicalul „Phantom of the Opera” (Andrew Lloyd Webber). O variantă simfonică a atât de cunoscutei piese „I've Had the Time of My Life” din „Dirty Dancing” (Previte, DeNicola) m-a făcut să-mi aduc aminte de vremea studenției, când cumpăram casete piratate cu The Royal Philharmonic Orchestra interpretând teme pop. Și, pentru că „Mihai Viteazul” a fost o producție de factură hollywoodiană, s-a cântat și Tiberiu Olah.
Sonorizarea mi-a produs încă o surpriză: a fost impecabilă. La fel luminile, laserele, cele două ecrane (pe unul rulau montaje din filmele ale căror teme se interpretau, pe celălalt imagini de pe scenă, surprinse chiar cu o macara...). S-a cântat timp de două ore, fără pauză. Suitele din „Mihai Viteazul” și „Războiul Stelelor” au fost interpretate integral, ceea ce nu e deloc puțin lucru. Foarte bun și micul recital de fusion jazz electronic din deschidere. Foarte bun și prezentatorul.
În orașul Nadiei Comăneci, al Loredanei Groza, de mult exportate, și al industriei agonizante, m-aș fi așteptat la și m-aș fi mulțumit, cred, cu mult mai puțin. Dar în Oneștiul în care, de mai bine de un deceniu, la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti” se ascultă lunar muzică de cameră și nu numai, în spațiul căreia au evoluat Alexandru Tomescu și vioara Stradivarius, în Oneștiul în care, nu de mult, s-a putut asculta Madrigalul, un asemenea spectacol excepțional a fost acasă și a dovedit, o dată în plus, că nu mor caii când vor câinii.
Felicitări și multe mulțumiri!

Comentarii

  1. ...pentru minunata noapte...minunatul spectacol...si...minunata companie...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…