Treceți la conținutul principal

Reverență lui Neptun

   Ca toți copiii altor vremuri, credeam și eu, cu tărie, ca vara nu e vară și vacanța nu e vacanță fără mare. Nu visam la Albena, nici la Caraibe, ci la Marea Neagră. Părinții ne duceau conștiincioși, pe mine și, mai târziu, pe fratele meu, pe litoral, la început cu bilete obținute cu greu prin Oficiul Național de Turism sau prin sindicatul învățământului (exista, oare, așa ceva atunci?), iar mai apoi, pe cont propriu, cu cortul, prin campinguri înțesate, beneficiind (sic!) de grupuri sanitare de care ar fi fost mai bine să te ții departe, dacă ai fi avut cum. Mașinile nu aveau aer condiționat și, să nu ne simțim la rotisor, plecam dimineață de tot, pe la patru. Plin de emoție, nu știu dacă reușeam să dorm mai mult de o oră sau două în noaptea dinaintea plecării. Nu se găsea mai nimic de mâncare și ai mei făceau adevărate acrobații să ne hrănească, stând la cozi infinit ramificate sau împingând tava și câte o oră întreagă. Stăteam pe plajă până simțeam că ne facem cenușă; nu existau avertismente de radiații, nici creme de protecție solară cu factor cuantificat. A trebuit să treacă ani să înțeleg, de pildă, sacrificiul mamei care nu suporta soarele, nu intra în apă, dar răbda cu stoicism și eroism și era și acolo stâlpul familiei. Cine știe dacă nu cumva o contribuție la accidentul vascular pe care l-a suferit mai târziu nu a avut-o și plaja...
   Pentru mine nu conta, însă. Eram în clasă de copii cu posibilități, cu părinți "rostuiți", descurcăreții regimului de atunci, și nu puteam să nu mă duc la școală, în toamnă, fără să port, ca pe un trofeu și o dovadă de netăgăduit, bronzul soarelui de la mare. Ar fi fost o suferință pe care n-aș fi înțeles-o nicicum.
   Ajuns adolescent și licean, mi se părea de la sine înțeleasă vacanța la mare. Continuam s-o aștept ca pe o izbăvire sau ca pe o răzbunare față de anul școlar cel lung și nedrept de greu. De aceea, când tata mi-a zis că, dacă vreau la mare, mai întâi să iau la facultate și apoi mă duce și în Lună, am crezut că visez urât. Aș fi preferat, cred, să mă lovească. M-ar fi durut mai puțin timp. Nu visam... și, culmea, nu mă gândeam nicicum să plec cu cine știe ce prieteni. Cred că nici nu prea se practica așa ceva. Alternativele erau taberele, a căror idee îmi era nesuferită.
   Am revenit la mare ca student, o dată, cred, și apoi ca tânăr profesor. Experiența asta din urmă a fost specială. Terminasem facultatea și, mai recent, armata, într-o iarnă geroasă și cu prea multă zăpadă; făcând de serviciu la poarta cazărmii, singur și înghețat tun, visam, fetiță cu chibrituri grotescă în haine soldățești, la soarele năpraznic și greu de imaginat, în viscol,  al litoralului. Până la urmă chiar s-a făcut vară și am plecat prin sindicat la hotelul taberei din Năvodari. Iar șederea aceea în care am găsit o plajă plină de scoici care îți răneau picioarele fără milă, într-un hotel care ar fi făcut fericit chiar pe cel mai pretențios cercetător al diverselor specii de păianjeni, zilele acelea în care, ca să primim masa inclusă, de altfel, în bilet, a trebuit să fac un pic de scandal (șpaga nu devenise, încă, obligatorie) și am mâncat undeva în spatele cantinei, cu personalul de acolo, într-un fel de clandestinitate, zilele acelea, spun, m-au îndepărtat de mare pentru nu mai puțin de cincisprezece ani. A fost momentul dur în care vălul pe care copilăria mi-l ținuse pe ochi s-a ridicat brusc.
   Am revăzut marea dupa cincisprezece ani, iarna. Era ger mare în Constanța, se aluneca pe străzi, dar, când am ajuns pe plaja înghețată, m-am pierdut. Drept e că ochii mi se umezeau și de la briza cea tăioasă... Îmi fusese dor. Marea, iarna... litoral pustiu, liniște, valuri, stabilopozi înghețați, apus în Lacul Techirghiol, tunel de zăpadă pe drumul de acces spre Costinești, cafea de după amiază pe plajă la Vama Veche... toate astea nu pot fi descrise și, în fond, nici nu are rost, nu ar înțelege nimeni. Toți cei cărora le-am povestit ca am fost la mare în februarie m-au privit cu un soi de neliniște și, delicat, au schimbat subiectul.
   Am revenit de la 2 Mai ieri; am stat o săptămână acolo, prin bunăvoința infinită și nemeritată a celei fără de care viața mea ar fi atât de anostă, încât blogul de față n-ar fi existat nici măcar ca idee. Da, am regăsit marea copilăriei mele neschimbată, cu aceleași valuri, aceleași șoapte, aceleași abisuri și cu aceeași briză, aceleași mirosuri, același nisip, aceleași scoici, aceleași alge, cu aspra de baie și coliere cu care, probabil, cei mai bronzați de pe plajă fac mici averi, cu trupuri cvasinude și cu imperfecțiunile lor...
   Dar nu același eu.  Nicidecum același eu. Marea nu mă mai vrea. Soarele mă copleșește. Medicația antihipertensivă, venită la pachet cu anii care au trecut, a devenit acolo inutilă. Nisipul mă zgârie și mă agasează incredibil. Muzicile suprapuse de pe faleza Mangaliei acoperă nepermis de mult foșnetul valurilor. Mirosul vatei de zahăr și al știuleților de porumb fiert a devenit greu de suportat. Căldura umedă îmi omoară respirația, mă omoară pe mine. Am ajuns să număr invers, cu nădejde, zilele pe care le mai aveam de petrecut acolo. Nu, marea nu mă mai vrea vara... și nu e vina nimănui, poate doar a faptului că, probabil, copilul din mine e din ce în ce mai departe, prin perdeaua din ce în ce mai grea a anilor.








Fotografiile de aici le-am făcut cu un sentiment de despărțire, cu acceptanța ideii de a mă ține de acum departe de litoral, cel puțin vara. Este ca o reverență în fața lui Neptun, căruia nu-i promit nimic, dar am să caut de acum să îi las pe cei ce vin după mine și în care copiii sunt manifești să se bucure de mare. Pentru mine există toamna, iarna...

Comentarii

  1. Frumos, adevarat, minunat si.. in acelasi timp ( si din pacate) .. trist, ceea ce relevati in aceste randuri. Eu cred, ca marea, are puterea de a ne chema la ea, indiferent de varsta pe care o avem, indiferent de anotimp. Cine iubeste marea, ii va vedea frumusetea oricand, o va iubi si ii va asculta "fosnetul" valurilor, dincolo de nisipul care zgaraie, dincolo de muzica care acopera aproape totul, dincolo de toate micile inconveniente.Si, stiti de ce ? Pentru ca rasaritul si apusul soarelui, nu sunt nicaieri atat de feerice, atat de minunate si atat de incantatoare ca acolo. Merita vazute, traite, simtite ..doar acolo ..pe malul marii!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…