Reverență lui Neptun
Ca toți copiii altor vremuri, credeam și eu, cu tărie, ca vara nu e vară și vacanța nu e vacanță fără mare. Nu visam la Albena, nici la Caraibe, ci la Marea Neagră. Părinții ne duceau conștiincioși, pe mine și, mai târziu, pe fratele meu, pe litoral, la început cu bilete obținute cu greu prin Oficiul Național de Turism sau prin sindicatul învățământului (exista, oare, așa ceva atunci?), iar mai apoi, pe cont propriu, cu cortul, prin campinguri înțesate, beneficiind (sic!) de grupuri sanitare de care ar fi fost mai bine să te ții departe, dacă ai fi avut cum. Mașinile nu aveau aer condiționat și, să nu ne simțim la rotisor, plecam dimineață de tot, pe la patru. Plin de emoție, nu știu dacă reușeam să dorm mai mult de o oră sau două în noaptea dinaintea plecării. Nu se găsea mai nimic de mâncare și ai mei făceau adevărate acrobații să ne hrănească, stând la cozi infinit ramificate sau împingând tava și câte o oră întreagă. Stăteam pe plajă până simțeam că ne facem cenușă; nu existau a