Treceți la conținutul principal

"Paznici de noapte"


În ziua aceea de vară, când am terminat facultatea, când am întors capul din maşina burduşită de bagaje care mă ducea de tot acasă şi mi-am văzut gazda plângând (ulterior a dispărut din vieţile tuturor), mi-am dat seama că ceva s-a rupt dureros şi că meschinul meu orăşel n-o să mă mai încapă niciodată. Că tot ce înseamnă viaţa boemă va rămâne în dulci şi suave amintiri. Că mai nimic din tot ce făceam purtând armura de student nu-mi va mai fi permis niciodată.
Cu gândurile astea am ajuns acasă şi am continuat, spre surprinderea mea, să trăiesc. Au început să-mi lipsească radiourile cu muzici non-stop pe care învăţam în sesiuni - altfel nu se putea -, filarmonica, teatrul, expoziţiile, manifestările stradale, grădina botanică, studenţii, lumea.
Tot spre surprinderea mea, dorurile astea arzătoare au început să se cicatrizeze. Probabil că trebuia să mă adaptez şi m-am adaptat. Cumva trebuia să supravieţuiesc, chiar şi trunchiat.
În fond, pe seama introducerii ăsteia melodramatice vreau să ajung la faptul că, deşi dorul de teatru a rămas neostoit (televiziunea nu mai oferă de mult alternative viabile), până aseară nu m-am gândit niciodată că un mic, inimos şi talentat colectiv dedicat scenei există, de o viaţă şi ceva, la Bacău.
Teatrul "Bacovia", în a cărui scenă am călcat abia a doua oară de când mă ştiu - şi zău că nici măcar nu-mi caut scuze - m-a primit cu drag, a făcut să sune gongul pentru mine (da, da, pentru mine), a ridicat cortina (tot pentru mine) şi a jucat piesa cu titlul postării de faţă, a unui dramaturg mai degrabă scenarist.
Ar trebui să fiu pedepsit dacă aş încerca să fac o recenzie. Nici măcar afinităţile cu personajele piesei nu mi-e permis să le mărturisesc. Dar, înainte de toate, merit să fiu pedepsit că Thalia era aşa de aproape de mine şi că în cei aproape optsprezece ani de când am terminat facultatea am tot strigat-o, topit de dor, şi n-am făcut un drum aşa de scurt să-i permit să ne îmbrăţişăm.
Merit să fiu un paznic de noapte...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…