"Paznici de noapte"

În ziua aceea de vară, când am terminat facultatea, când am întors capul din maşina burduşită de bagaje care mă ducea de tot acasă şi mi-am văzut gazda plângând (ulterior a dispărut din vieţile tuturor), mi-am dat seama că ceva s-a rupt dureros şi că meschinul meu orăşel n-o să mă mai încapă niciodată. Că tot ce înseamnă viaţa boemă va rămâne în dulci şi suave amintiri. Că mai nimic din tot ce făceam purtând armura de student nu-mi va mai fi permis niciodată.
Cu gândurile astea am ajuns acasă şi am continuat, spre surprinderea mea, să trăiesc. Au început să-mi lipsească radiourile cu muzici non-stop pe care învăţam în sesiuni - altfel nu se putea -, filarmonica, teatrul, expoziţiile, manifestările stradale, grădina botanică, studenţii, lumea.
Tot spre surprinderea mea, dorurile astea arzătoare au început să se cicatrizeze. Probabil că trebuia să mă adaptez şi m-am adaptat. Cumva trebuia să supravieţuiesc, chiar şi trunchiat.
În fond, pe seama introducerii ăsteia melodramatice vreau să ajung la faptul că, deşi dorul de teatru a rămas neostoit (televiziunea nu mai oferă de mult alternative viabile), până aseară nu m-am gândit niciodată că un mic, inimos şi talentat colectiv dedicat scenei există, de o viaţă şi ceva, la Bacău.
Teatrul "Bacovia", în a cărui scenă am călcat abia a doua oară de când mă ştiu - şi zău că nici măcar nu-mi caut scuze - m-a primit cu drag, a făcut să sune gongul pentru mine (da, da, pentru mine), a ridicat cortina (tot pentru mine) şi a jucat piesa cu titlul postării de faţă, a unui dramaturg mai degrabă scenarist.
Ar trebui să fiu pedepsit dacă aş încerca să fac o recenzie. Nici măcar afinităţile cu personajele piesei nu mi-e permis să le mărturisesc. Dar, înainte de toate, merit să fiu pedepsit că Thalia era aşa de aproape de mine şi că în cei aproape optsprezece ani de când am terminat facultatea am tot strigat-o, topit de dor, şi n-am făcut un drum aşa de scurt să-i permit să ne îmbrăţişăm.
Merit să fiu un paznic de noapte...