Treceți la conținutul principal

"Paznici de noapte"


În ziua aceea de vară, când am terminat facultatea, când am întors capul din maşina burduşită de bagaje care mă ducea de tot acasă şi mi-am văzut gazda plângând (ulterior a dispărut din vieţile tuturor), mi-am dat seama că ceva s-a rupt dureros şi că meschinul meu orăşel n-o să mă mai încapă niciodată. Că tot ce înseamnă viaţa boemă va rămâne în dulci şi suave amintiri. Că mai nimic din tot ce făceam purtând armura de student nu-mi va mai fi permis niciodată.
Cu gândurile astea am ajuns acasă şi am continuat, spre surprinderea mea, să trăiesc. Au început să-mi lipsească radiourile cu muzici non-stop pe care învăţam în sesiuni - altfel nu se putea -, filarmonica, teatrul, expoziţiile, manifestările stradale, grădina botanică, studenţii, lumea.
Tot spre surprinderea mea, dorurile astea arzătoare au început să se cicatrizeze. Probabil că trebuia să mă adaptez şi m-am adaptat. Cumva trebuia să supravieţuiesc, chiar şi trunchiat.
În fond, pe seama introducerii ăsteia melodramatice vreau să ajung la faptul că, deşi dorul de teatru a rămas neostoit (televiziunea nu mai oferă de mult alternative viabile), până aseară nu m-am gândit niciodată că un mic, inimos şi talentat colectiv dedicat scenei există, de o viaţă şi ceva, la Bacău.
Teatrul "Bacovia", în a cărui scenă am călcat abia a doua oară de când mă ştiu - şi zău că nici măcar nu-mi caut scuze - m-a primit cu drag, a făcut să sune gongul pentru mine (da, da, pentru mine), a ridicat cortina (tot pentru mine) şi a jucat piesa cu titlul postării de faţă, a unui dramaturg mai degrabă scenarist.
Ar trebui să fiu pedepsit dacă aş încerca să fac o recenzie. Nici măcar afinităţile cu personajele piesei nu mi-e permis să le mărturisesc. Dar, înainte de toate, merit să fiu pedepsit că Thalia era aşa de aproape de mine şi că în cei aproape optsprezece ani de când am terminat facultatea am tot strigat-o, topit de dor, şi n-am făcut un drum aşa de scurt să-i permit să ne îmbrăţişăm.
Merit să fiu un paznic de noapte...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Bezid

Că trăim într-o ţară halucinantă, almodovariană, că de prea multe ori devin convins că de fapt am un vis absurd şi-mi vine să mă ciupesc sau să mă muşc singur, căci realitatea nu poate fi asta, că în jurul nostru patologicul a înlocuit socialul, sunt tot atâtea truisme şi da, acesta e un mod nefericit de a deschide o nouă postare pe blog.Este, totuşi, felul meu de a mă justifica de ce îmi provoacă o bucurie dincolo de cuvinte (şi dincolo de normal, mă tem să spun) să mă aflu, în răstimpuri, în locuri aspaţiale şi atemporale, enclave unde aberaţiile ministeriabililor, dacă se aud, se aud îndepărtat, printr-un zid antifonant pe care deja l-a scris istoria.
BEZID este un cuvânt ciudat, care e de fapt un nume propriu al unui sat unde, într-un fel sau altul, se trăieşte; pierdut prin judeţul Mureş, la aproximativ 45 de km de reşedinţă, pe lângă mai cunoscutul, poate, Sângeorgiu de Pădure. Vorbim, de fapt, de Bezidul Nou, căci cel vechi se află pe fundul unui lac de acumulare încă de la sfâr…