Treceți la conținutul principal

"Paznici de noapte"


În ziua aceea de vară, când am terminat facultatea, când am întors capul din maşina burduşită de bagaje care mă ducea de tot acasă şi mi-am văzut gazda plângând (ulterior a dispărut din vieţile tuturor), mi-am dat seama că ceva s-a rupt dureros şi că meschinul meu orăşel n-o să mă mai încapă niciodată. Că tot ce înseamnă viaţa boemă va rămâne în dulci şi suave amintiri. Că mai nimic din tot ce făceam purtând armura de student nu-mi va mai fi permis niciodată.
Cu gândurile astea am ajuns acasă şi am continuat, spre surprinderea mea, să trăiesc. Au început să-mi lipsească radiourile cu muzici non-stop pe care învăţam în sesiuni - altfel nu se putea -, filarmonica, teatrul, expoziţiile, manifestările stradale, grădina botanică, studenţii, lumea.
Tot spre surprinderea mea, dorurile astea arzătoare au început să se cicatrizeze. Probabil că trebuia să mă adaptez şi m-am adaptat. Cumva trebuia să supravieţuiesc, chiar şi trunchiat.
În fond, pe seama introducerii ăsteia melodramatice vreau să ajung la faptul că, deşi dorul de teatru a rămas neostoit (televiziunea nu mai oferă de mult alternative viabile), până aseară nu m-am gândit niciodată că un mic, inimos şi talentat colectiv dedicat scenei există, de o viaţă şi ceva, la Bacău.
Teatrul "Bacovia", în a cărui scenă am călcat abia a doua oară de când mă ştiu - şi zău că nici măcar nu-mi caut scuze - m-a primit cu drag, a făcut să sune gongul pentru mine (da, da, pentru mine), a ridicat cortina (tot pentru mine) şi a jucat piesa cu titlul postării de faţă, a unui dramaturg mai degrabă scenarist.
Ar trebui să fiu pedepsit dacă aş încerca să fac o recenzie. Nici măcar afinităţile cu personajele piesei nu mi-e permis să le mărturisesc. Dar, înainte de toate, merit să fiu pedepsit că Thalia era aşa de aproape de mine şi că în cei aproape optsprezece ani de când am terminat facultatea am tot strigat-o, topit de dor, şi n-am făcut un drum aşa de scurt să-i permit să ne îmbrăţişăm.
Merit să fiu un paznic de noapte...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Pe măsură ce îmbătrânesc...

...capăt ticuri și tabieturi. Orice nimic mă pomenesc că devine o rutină, iar ceea ce e mai trist e că îmi place din ce în ce mai mult. Îmi pierd temeritatea și curiozitatea tinereții și mă așez confortabil într-o grilă care, cu cât e mai judicios construită, cu atât îmi oferă confort și liniște. A-mi aduce aminte de existența blogului meu doar la sfârșit de an e un exemplu și, chiar dacă îmi doresc să schimb asta, știu mereu mai puțin cum.    ...timpul trece mai repede, și mai repede. Știu, e un clișeu, dar nu vorbesc decât de senzațiile mele. Alaltăieri a fost Revelionul, ieri Paștele, azi e din nou Crăciunul. Între ele, rutină călduță.    ...îmi pasă din ce în ce mai puțin de impresia pe care o las celor din jur, și asta e nemaipomenit. O viață întreagă mi-a fost groază de ridicol și mi-am măsurat fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare respirație, greșind, pare-se, de multe ori. Între timp, am aflat că celelalte entități, în afară de mine, sunt niște umbre, sunt parte din decor, …

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…