Treceți la conținutul principal

Csernáton és csodák... (Cernatul si minunile sale...)

O sambata rece de noiembrie cu miros de ianuarie, un pic de timp liber, o postare pe un blog la care am ajuns intamplator, o noua destinatie: un muzeu neobisnuit - "Pal Haszmann" - din Cernat, un sat intins mai ales in dreapta soselei E524 care leaga Targu Secuiesc de Brasov. Este, desigur, un exemplu al felului cum secuii stiu sa-si pretuiasca trecutul, traditiile, mostenirea. Caci, in Cernat, limba romana e vorbita cu mare dificultate. Intr-o oarecare masura, inteleg si accept asta.
Muzeul este neobisnuit prin multe: prin faptul ca il puteam vizita singuri, caci cheia cladirii principale, un superb conac vechi, in care se afla o buna parte din exponate, era in usa, iar prezenta noastra acolo nu nelinistea pe nimeni, desi perimetrul muzeal este locuit; prin fotografiile vechi, de inceput de veac XX, la o data cand tehnica era exotica si in Bucuresti, daramite intr-un sat secuiesc oarecare; prin casele traditionale care, odata ce le treci pragul, iti starnesc o vie emotie: haina gospodarului se afla pe scaun, cizmele puse la uscat in cui, lucrul de mana al gospodinei se afla la indamana, pe masa, poza cu ei doi, ovala si retusata, la loc sfant, deasupra patului si am avut permanent senzatia ca se vor intoarce dintr-un moment in altul, sa faca focul si sa ne primeasca cu un pic de palinca si o vorba buna, la o distanta de timp de un secol; prin tablourile in ulei ale nobilimii ce stapanea locurile; prin expozitia de calesti, gata de drum, de unelte agricole si, mai ales, de batoze de care ma minunam cum de-s asa tacute; cuprinzatoarea expozitie de aparate de redat sunetul - romantice palnii de gramofoane, radiouri cu lampi, discuri vechi de tot, ba chiar si un aparat de proiectie cinematografica; ori poate incredibil de frumoasele sobe si godine din fier forjat, si ele marturii ale unor vremuri de mult petrecute, cu insertii florale, geometrice si antropomorfe realizate cu un gust desavarsit si cu minutiozitate.
Doamna care a aparut, totusi, la un moment dat, in calitate de muzeograf, a fost o prezenta deosebit de agreabil de discreta; practic, am putut haladui peste tot, am putut sta oricat de mult (si am mai fi stat, daca n-ar fi fost atat de frig) si, se pare, n-am starnit niciun fel de ingrijorare, increderea pe care ne-au acordat-o fiind, zic eu, o calitate de mult stearsa in afara satelor de secui. Am fi putut pleca fara sa platim, n-ar fi fugit nimeni disperat dupa noi, dar am platit o suma infima - precizandu-se, cu delicatete, pe un biletel de la intrare, ca pretul e o contributie la intretinerea muzeului. Am platit cu drag, am fi platit mai mult.
Cateva poze pot fi vazute aici: http://ofotografie.blogspot.com/2011/11/muzeul-satului-din-cernat-covasna.html
Am plecat de acolo infiorati - sigur, si la propriu, dar si pentru ca ne intorseseram cu acuratete in timp, un timp care, acolo, la Cernat, a incremenit si trebuie sa ramana asa. Un timp mai bun si mai bland.
N-as incheia fara sa povestesc un alt episod: masina noastra fusese neglijent lasata in poarta unui satean, care, la un moment dat, voia sa-si scoata tractorul din curte. Cu infinita politete, cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le cunosteau, ne-au rugat sa mutam masina de acolo, cerandu-si scuze pentru deranjul pricinuit... As putea, dar nu ma arunc in antiteze.

Comentarii

  1. ...vezi...de asta eu postez doar pozele...

    RăspundețiȘtergere
  2. Am ascultat cu tine Rapsodia Romana,te-am insotit la Borsec si la Vrincioaia si...as mai vrea.
    E frumoasa lumea ta.Mai arata-ne!

    RăspundețiȘtergere
  3. An nou fericit!
    La multi ani!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Bezid

Că trăim într-o ţară halucinantă, almodovariană, că de prea multe ori devin convins că de fapt am un vis absurd şi-mi vine să mă ciupesc sau să mă muşc singur, căci realitatea nu poate fi asta, că în jurul nostru patologicul a înlocuit socialul, sunt tot atâtea truisme şi da, acesta e un mod nefericit de a deschide o nouă postare pe blog.Este, totuşi, felul meu de a mă justifica de ce îmi provoacă o bucurie dincolo de cuvinte (şi dincolo de normal, mă tem să spun) să mă aflu, în răstimpuri, în locuri aspaţiale şi atemporale, enclave unde aberaţiile ministeriabililor, dacă se aud, se aud îndepărtat, printr-un zid antifonant pe care deja l-a scris istoria.
BEZID este un cuvânt ciudat, care e de fapt un nume propriu al unui sat unde, într-un fel sau altul, se trăieşte; pierdut prin judeţul Mureş, la aproximativ 45 de km de reşedinţă, pe lângă mai cunoscutul, poate, Sângeorgiu de Pădure. Vorbim, de fapt, de Bezidul Nou, căci cel vechi se află pe fundul unui lac de acumulare încă de la sfâr…