Treceți la conținutul principal

Csernáton és csodák... (Cernatul si minunile sale...)

O sambata rece de noiembrie cu miros de ianuarie, un pic de timp liber, o postare pe un blog la care am ajuns intamplator, o noua destinatie: un muzeu neobisnuit - "Pal Haszmann" - din Cernat, un sat intins mai ales in dreapta soselei E524 care leaga Targu Secuiesc de Brasov. Este, desigur, un exemplu al felului cum secuii stiu sa-si pretuiasca trecutul, traditiile, mostenirea. Caci, in Cernat, limba romana e vorbita cu mare dificultate. Intr-o oarecare masura, inteleg si accept asta.
Muzeul este neobisnuit prin multe: prin faptul ca il puteam vizita singuri, caci cheia cladirii principale, un superb conac vechi, in care se afla o buna parte din exponate, era in usa, iar prezenta noastra acolo nu nelinistea pe nimeni, desi perimetrul muzeal este locuit; prin fotografiile vechi, de inceput de veac XX, la o data cand tehnica era exotica si in Bucuresti, daramite intr-un sat secuiesc oarecare; prin casele traditionale care, odata ce le treci pragul, iti starnesc o vie emotie: haina gospodarului se afla pe scaun, cizmele puse la uscat in cui, lucrul de mana al gospodinei se afla la indamana, pe masa, poza cu ei doi, ovala si retusata, la loc sfant, deasupra patului si am avut permanent senzatia ca se vor intoarce dintr-un moment in altul, sa faca focul si sa ne primeasca cu un pic de palinca si o vorba buna, la o distanta de timp de un secol; prin tablourile in ulei ale nobilimii ce stapanea locurile; prin expozitia de calesti, gata de drum, de unelte agricole si, mai ales, de batoze de care ma minunam cum de-s asa tacute; cuprinzatoarea expozitie de aparate de redat sunetul - romantice palnii de gramofoane, radiouri cu lampi, discuri vechi de tot, ba chiar si un aparat de proiectie cinematografica; ori poate incredibil de frumoasele sobe si godine din fier forjat, si ele marturii ale unor vremuri de mult petrecute, cu insertii florale, geometrice si antropomorfe realizate cu un gust desavarsit si cu minutiozitate.
Doamna care a aparut, totusi, la un moment dat, in calitate de muzeograf, a fost o prezenta deosebit de agreabil de discreta; practic, am putut haladui peste tot, am putut sta oricat de mult (si am mai fi stat, daca n-ar fi fost atat de frig) si, se pare, n-am starnit niciun fel de ingrijorare, increderea pe care ne-au acordat-o fiind, zic eu, o calitate de mult stearsa in afara satelor de secui. Am fi putut pleca fara sa platim, n-ar fi fugit nimeni disperat dupa noi, dar am platit o suma infima - precizandu-se, cu delicatete, pe un biletel de la intrare, ca pretul e o contributie la intretinerea muzeului. Am platit cu drag, am fi platit mai mult.
Cateva poze pot fi vazute aici: http://ofotografie.blogspot.com/2011/11/muzeul-satului-din-cernat-covasna.html
Am plecat de acolo infiorati - sigur, si la propriu, dar si pentru ca ne intorseseram cu acuratete in timp, un timp care, acolo, la Cernat, a incremenit si trebuie sa ramana asa. Un timp mai bun si mai bland.
N-as incheia fara sa povestesc un alt episod: masina noastra fusese neglijent lasata in poarta unui satean, care, la un moment dat, voia sa-si scoata tractorul din curte. Cu infinita politete, cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le cunosteau, ne-au rugat sa mutam masina de acolo, cerandu-si scuze pentru deranjul pricinuit... As putea, dar nu ma arunc in antiteze.

Comentarii

  1. ...vezi...de asta eu postez doar pozele...

    RăspundețiȘtergere
  2. Am ascultat cu tine Rapsodia Romana,te-am insotit la Borsec si la Vrincioaia si...as mai vrea.
    E frumoasa lumea ta.Mai arata-ne!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…