Treceți la conținutul principal

Csernáton és csodák... (Cernatul si minunile sale...)

O sambata rece de noiembrie cu miros de ianuarie, un pic de timp liber, o postare pe un blog la care am ajuns intamplator, o noua destinatie: un muzeu neobisnuit - "Pal Haszmann" - din Cernat, un sat intins mai ales in dreapta soselei E524 care leaga Targu Secuiesc de Brasov. Este, desigur, un exemplu al felului cum secuii stiu sa-si pretuiasca trecutul, traditiile, mostenirea. Caci, in Cernat, limba romana e vorbita cu mare dificultate. Intr-o oarecare masura, inteleg si accept asta.
Muzeul este neobisnuit prin multe: prin faptul ca il puteam vizita singuri, caci cheia cladirii principale, un superb conac vechi, in care se afla o buna parte din exponate, era in usa, iar prezenta noastra acolo nu nelinistea pe nimeni, desi perimetrul muzeal este locuit; prin fotografiile vechi, de inceput de veac XX, la o data cand tehnica era exotica si in Bucuresti, daramite intr-un sat secuiesc oarecare; prin casele traditionale care, odata ce le treci pragul, iti starnesc o vie emotie: haina gospodarului se afla pe scaun, cizmele puse la uscat in cui, lucrul de mana al gospodinei se afla la indamana, pe masa, poza cu ei doi, ovala si retusata, la loc sfant, deasupra patului si am avut permanent senzatia ca se vor intoarce dintr-un moment in altul, sa faca focul si sa ne primeasca cu un pic de palinca si o vorba buna, la o distanta de timp de un secol; prin tablourile in ulei ale nobilimii ce stapanea locurile; prin expozitia de calesti, gata de drum, de unelte agricole si, mai ales, de batoze de care ma minunam cum de-s asa tacute; cuprinzatoarea expozitie de aparate de redat sunetul - romantice palnii de gramofoane, radiouri cu lampi, discuri vechi de tot, ba chiar si un aparat de proiectie cinematografica; ori poate incredibil de frumoasele sobe si godine din fier forjat, si ele marturii ale unor vremuri de mult petrecute, cu insertii florale, geometrice si antropomorfe realizate cu un gust desavarsit si cu minutiozitate.
Doamna care a aparut, totusi, la un moment dat, in calitate de muzeograf, a fost o prezenta deosebit de agreabil de discreta; practic, am putut haladui peste tot, am putut sta oricat de mult (si am mai fi stat, daca n-ar fi fost atat de frig) si, se pare, n-am starnit niciun fel de ingrijorare, increderea pe care ne-au acordat-o fiind, zic eu, o calitate de mult stearsa in afara satelor de secui. Am fi putut pleca fara sa platim, n-ar fi fugit nimeni disperat dupa noi, dar am platit o suma infima - precizandu-se, cu delicatete, pe un biletel de la intrare, ca pretul e o contributie la intretinerea muzeului. Am platit cu drag, am fi platit mai mult.
Cateva poze pot fi vazute aici: http://ofotografie.blogspot.com/2011/11/muzeul-satului-din-cernat-covasna.html
Am plecat de acolo infiorati - sigur, si la propriu, dar si pentru ca ne intorseseram cu acuratete in timp, un timp care, acolo, la Cernat, a incremenit si trebuie sa ramana asa. Un timp mai bun si mai bland.
N-as incheia fara sa povestesc un alt episod: masina noastra fusese neglijent lasata in poarta unui satean, care, la un moment dat, voia sa-si scoata tractorul din curte. Cu infinita politete, cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le cunosteau, ne-au rugat sa mutam masina de acolo, cerandu-si scuze pentru deranjul pricinuit... As putea, dar nu ma arunc in antiteze.

Comentarii

  1. ...vezi...de asta eu postez doar pozele...

    RăspundețiȘtergere
  2. Am ascultat cu tine Rapsodia Romana,te-am insotit la Borsec si la Vrincioaia si...as mai vrea.
    E frumoasa lumea ta.Mai arata-ne!

    RăspundețiȘtergere
  3. An nou fericit!
    La multi ani!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Când viaţa ţi se pare anostă...

...un bun exerciţiu, fără îndoială, este să-ţi testezi dragostea de ea. Să treci voit printr-o situaţie de limită. Odată ieşit de acolo, eşti purificat.
Aşa cred, acum, după ce am trecut prin Canionul "Şapte scări", unde se ajunge prin Timişu de Jos, foarte aproape de Braşov, pe DN1, către Bucureşti. Auzisem de el şi-mi spuneam, într-o doară, aşa cum spunem noi multe fără să şi filtrăm ce spunem, că trebuie să-l văd. Ştiam că e de mers, că e de urcat, că te udă la un moment dat cascada de lângă tine, mă rog, ştiam cam tot ce puteam găsi pe net.
Ei bine, am ajuns. L-am văzut. L-am urcat. Sunt acrofob. Rămân acrofob. Dar ştiu mai multe despre mine, despre instinctul de supravieţuire, despre cum e să te depăşeşti pe tine însuţi atunci când n-ai de ales. Căci, după câţiva kilometri buni făcuţi pe un drum ascendent încântător prin pădure, neavând condiţie fizică deloc, a mă întoarce de la baza canionului era de neacceptat.


Puştii care fac bungee jumping şi care povestesc despre e…