Treceți la conținutul principal

это - очень красивая страна!

Mă aflam zilele trecute în Râşnov. Văzusem cetatea de vreo trei ori. Voiam să văd oraşul, care, ca toate oraşele transilvănene, şi-a păstrat centrul medieval. Era un fel de sărbătoare acolo, care mă făcea să mă simt neconfortabil. Nişte boxe enorme care revărsau false acorduri populare printre nenumărate tarabe cu roşii şi pepeni, aşezate în faţa caselor din care cele mai tinere au mai mult de un secol. Erau terase unde stăteau tineri ebriecioşi şi veseli.
Văzuserăm centrul. Îmi doream de mult, n-a fost cea mai bună ocazie, dar fie şi aşa, îmi împlinisem dorinţa. Ne întorceam la maşină.
De nicăieri, lângă noi s-au iţit două tinere care, într-o engleză foarte subţire, ne-au întrebat de unde se poate lua autobuzul spre Braşov. Nu ştiam. Ne-am oferit să le ducem noi. S-au luminat, îngrijorându-se doar, din prea mult bun simţ, de posibilitatea de a deranja. N-au deranjat, dimpotrivă.
Am aflat că erau din Sankt Petersburg, că au plecat cu rucsacul în spate prin România, că erau aici de trei zile şi erau copleşite. Văzuseră multe, multe şi nu se mai săturau. Ştiau că minunatul castel de la Bran nu fusese al lui Dracula. Au râs de mercantilismul ideii. Voiau să vadă Peleş. Ne-au întrebat de Sighişoara. Voiau totul.
Afirmaţia din titlu o spuseseră ele, în engleza lor subţire: "You have very beautiful country". Adică "Aveţi o ţară foarte frumoasă". Mi-aş fi dorit să le filmez, să le înregistrez, să se audă peste tot. Să audă şi cei care o defăimează obsesiv şi arţăgos, din inima ei sau de aiurea, cei care trăiesc aici şi "asta le ocupă tot timpul".
Mă îndoiesc că postarea asta reuşeşte să transmită ce am simţit eu atunci. Ce bine mi-era că eram la Râşnov, România, o ţară foarte frumoasă. Dar e tot ce pot să fac. Deocamdată.

Comentarii

  1. Nu-i putin ceea ce faci si o faci foarte bine.
    Felicitari!
    Scuze!
    E voie?
    Am trecut pe aici,de pe la "O fotografie" si nu-mi pare rau.
    Dar nu puteam sa plec fara un :Buna ziua! (seara)
    Alexandru.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sigur ca e voie! Bun venit in lumea mea!
    Si multumesc mult!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…