Treceți la conținutul principal

это - очень красивая страна!

Mă aflam zilele trecute în Râşnov. Văzusem cetatea de vreo trei ori. Voiam să văd oraşul, care, ca toate oraşele transilvănene, şi-a păstrat centrul medieval. Era un fel de sărbătoare acolo, care mă făcea să mă simt neconfortabil. Nişte boxe enorme care revărsau false acorduri populare printre nenumărate tarabe cu roşii şi pepeni, aşezate în faţa caselor din care cele mai tinere au mai mult de un secol. Erau terase unde stăteau tineri ebriecioşi şi veseli.
Văzuserăm centrul. Îmi doream de mult, n-a fost cea mai bună ocazie, dar fie şi aşa, îmi împlinisem dorinţa. Ne întorceam la maşină.
De nicăieri, lângă noi s-au iţit două tinere care, într-o engleză foarte subţire, ne-au întrebat de unde se poate lua autobuzul spre Braşov. Nu ştiam. Ne-am oferit să le ducem noi. S-au luminat, îngrijorându-se doar, din prea mult bun simţ, de posibilitatea de a deranja. N-au deranjat, dimpotrivă.
Am aflat că erau din Sankt Petersburg, că au plecat cu rucsacul în spate prin România, că erau aici de trei zile şi erau copleşite. Văzuseră multe, multe şi nu se mai săturau. Ştiau că minunatul castel de la Bran nu fusese al lui Dracula. Au râs de mercantilismul ideii. Voiau să vadă Peleş. Ne-au întrebat de Sighişoara. Voiau totul.
Afirmaţia din titlu o spuseseră ele, în engleza lor subţire: "You have very beautiful country". Adică "Aveţi o ţară foarte frumoasă". Mi-aş fi dorit să le filmez, să le înregistrez, să se audă peste tot. Să audă şi cei care o defăimează obsesiv şi arţăgos, din inima ei sau de aiurea, cei care trăiesc aici şi "asta le ocupă tot timpul".
Mă îndoiesc că postarea asta reuşeşte să transmită ce am simţit eu atunci. Ce bine mi-era că eram la Râşnov, România, o ţară foarte frumoasă. Dar e tot ce pot să fac. Deocamdată.

Comentarii

  1. Nu-i putin ceea ce faci si o faci foarte bine.
    Felicitari!
    Scuze!
    E voie?
    Am trecut pe aici,de pe la "O fotografie" si nu-mi pare rau.
    Dar nu puteam sa plec fara un :Buna ziua! (seara)
    Alexandru.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sigur ca e voie! Bun venit in lumea mea!
    Si multumesc mult!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Pe măsură ce îmbătrânesc...

...capăt ticuri și tabieturi. Orice nimic mă pomenesc că devine o rutină, iar ceea ce e mai trist e că îmi place din ce în ce mai mult. Îmi pierd temeritatea și curiozitatea tinereții și mă așez confortabil într-o grilă care, cu cât e mai judicios construită, cu atât îmi oferă confort și liniște. A-mi aduce aminte de existența blogului meu doar la sfârșit de an e un exemplu și, chiar dacă îmi doresc să schimb asta, știu mereu mai puțin cum.    ...timpul trece mai repede, și mai repede. Știu, e un clișeu, dar nu vorbesc decât de senzațiile mele. Alaltăieri a fost Revelionul, ieri Paștele, azi e din nou Crăciunul. Între ele, rutină călduță.    ...îmi pasă din ce în ce mai puțin de impresia pe care o las celor din jur, și asta e nemaipomenit. O viață întreagă mi-a fost groază de ridicol și mi-am măsurat fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare respirație, greșind, pare-se, de multe ori. Între timp, am aflat că celelalte entități, în afară de mine, sunt niște umbre, sunt parte din decor, …

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…