Treceți la conținutul principal

Când viaţa ţi se pare anostă...

...un bun exerciţiu, fără îndoială, este să-ţi testezi dragostea de ea. Să treci voit printr-o situaţie de limită. Odată ieşit de acolo, eşti purificat.
Aşa cred, acum, după ce am trecut prin Canionul "Şapte scări", unde se ajunge prin Timişu de Jos, foarte aproape de Braşov, pe DN1, către Bucureşti. Auzisem de el şi-mi spuneam, într-o doară, aşa cum spunem noi multe fără să şi filtrăm ce spunem, că trebuie să-l văd. Ştiam că e de mers, că e de urcat, că te udă la un moment dat cascada de lângă tine, mă rog, ştiam cam tot ce puteam găsi pe net.
Ei bine, am ajuns. L-am văzut. L-am urcat. Sunt acrofob. Rămân acrofob. Dar ştiu mai multe despre mine, despre instinctul de supravieţuire, despre cum e să te depăşeşti pe tine însuţi atunci când n-ai de ales. Căci, după câţiva kilometri buni făcuţi pe un drum ascendent încântător prin pădure, neavând condiţie fizică deloc, a mă întoarce de la baza canionului era de neacceptat.


Puştii care fac bungee jumping şi care povestesc despre experienţă, fălindu-se în faţa prietenilor, multă vreme după aceea, nu trec prin ceea ce ţi-e dat să trăieşti trecând prin "Şapte scări". Pentru că bungee jumping se face, cel puţin teoretic, în condiţii de siguranţă. Primeşti garanţii pentru asta. Prin canion nu te protejează nimeni, nu-ţi garantează nimeni nimic, ba mai mult, eşti sfătuit, printr-un indicator care absolvă lumea din jur de orice responsabilitate, să-l eviţi, că e impracticabil. Iar când eşti numai tu pe scările metalice care se mai şi mişcă, când vuiesc cascadele Şipoaiei pe lângă tine, când în jurul tău nu vezi decât pereţi grozavi de stâncă şi, undeva sus, departe, doar cerul, te simţi foarte singur. Ai, la propriu, viaţa în mâini. E atât de uşor, oricând, să-i dai drumul.



La capătul celei mai înalte dintre scări, care mai e şi verticală, mai are şi câte o treaptă lipsă, alături de apa care se prăbuşeşte în hăul de sub tine de care nu te desparte nimic consistent, mi-a venit să plâng. Urcasem. Izbândisem. Eu, acrofobul fără condiţie fizică, tremurând din toate mădularele.

Şi cred că asta m-a făcut mai bun. Mult mai bun. Şi mult mai fericit.


Comentarii

  1. ...caci un simplu "Sigur ca poti!" strigat din varful scarilor face cat o mie de ..."judecati normale"...

    RăspundețiȘtergere
  2. Descrierea m-a dus ceva mai departe de imaginatie. Frumos!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…