Treceți la conținutul principal

Când viaţa ţi se pare anostă...

...un bun exerciţiu, fără îndoială, este să-ţi testezi dragostea de ea. Să treci voit printr-o situaţie de limită. Odată ieşit de acolo, eşti purificat.
Aşa cred, acum, după ce am trecut prin Canionul "Şapte scări", unde se ajunge prin Timişu de Jos, foarte aproape de Braşov, pe DN1, către Bucureşti. Auzisem de el şi-mi spuneam, într-o doară, aşa cum spunem noi multe fără să şi filtrăm ce spunem, că trebuie să-l văd. Ştiam că e de mers, că e de urcat, că te udă la un moment dat cascada de lângă tine, mă rog, ştiam cam tot ce puteam găsi pe net.
Ei bine, am ajuns. L-am văzut. L-am urcat. Sunt acrofob. Rămân acrofob. Dar ştiu mai multe despre mine, despre instinctul de supravieţuire, despre cum e să te depăşeşti pe tine însuţi atunci când n-ai de ales. Căci, după câţiva kilometri buni făcuţi pe un drum ascendent încântător prin pădure, neavând condiţie fizică deloc, a mă întoarce de la baza canionului era de neacceptat.


Puştii care fac bungee jumping şi care povestesc despre experienţă, fălindu-se în faţa prietenilor, multă vreme după aceea, nu trec prin ceea ce ţi-e dat să trăieşti trecând prin "Şapte scări". Pentru că bungee jumping se face, cel puţin teoretic, în condiţii de siguranţă. Primeşti garanţii pentru asta. Prin canion nu te protejează nimeni, nu-ţi garantează nimeni nimic, ba mai mult, eşti sfătuit, printr-un indicator care absolvă lumea din jur de orice responsabilitate, să-l eviţi, că e impracticabil. Iar când eşti numai tu pe scările metalice care se mai şi mişcă, când vuiesc cascadele Şipoaiei pe lângă tine, când în jurul tău nu vezi decât pereţi grozavi de stâncă şi, undeva sus, departe, doar cerul, te simţi foarte singur. Ai, la propriu, viaţa în mâini. E atât de uşor, oricând, să-i dai drumul.



La capătul celei mai înalte dintre scări, care mai e şi verticală, mai are şi câte o treaptă lipsă, alături de apa care se prăbuşeşte în hăul de sub tine de care nu te desparte nimic consistent, mi-a venit să plâng. Urcasem. Izbândisem. Eu, acrofobul fără condiţie fizică, tremurând din toate mădularele.

Şi cred că asta m-a făcut mai bun. Mult mai bun. Şi mult mai fericit.


Comentarii

  1. ...caci un simplu "Sigur ca poti!" strigat din varful scarilor face cat o mie de ..."judecati normale"...

    RăspundețiȘtergere
  2. Descrierea m-a dus ceva mai departe de imaginatie. Frumos!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…