Bezid

Că trăim într-o ţară halucinantă, almodovariană, că de prea multe ori devin convins că de fapt am un vis absurd şi-mi vine să mă ciupesc sau să mă muşc singur, căci realitatea nu poate fi asta, că în jurul nostru patologicul a înlocuit socialul, sunt tot atâtea truisme şi da, acesta e un mod nefericit de a deschide o nouă postare pe blog.Este, totuşi, felul meu de a mă justifica de ce îmi provoacă o bucurie dincolo de cuvinte (şi dincolo de normal, mă tem să spun) să mă aflu, în răstimpuri, în locuri aspaţiale şi atemporale, enclave unde aberaţiile ministeriabililor, dacă se aud, se aud îndepărtat, printr-un zid antifonant pe care deja l-a scris istoria.

BEZID este un cuvânt ciudat, care e de fapt un nume propriu al unui sat unde, într-un fel sau altul, se trăieşte; pierdut prin judeţul Mureş, la aproximativ 45 de km de reşedinţă, pe lângă mai cunoscutul, poate, Sângeorgiu de Pădure. Vorbim, de fapt, de Bezidul Nou, căci cel vechi se află pe fundul unui lac de acumulare încă de la sfârşitul deceniului al nouălea, cu puţin înainte de relativa prăbuşire a comunismului.

Există măcar două justificări pentru construirea barajului şi generarea lacului:

alimentarea cu apă potabilă a oraşului Târnăveni, precum şi prevenirea inundării acestuia de către râul Cuşmed (ceea ce, zice-se, se petrecea adesea înainte). Oamenii au fost strămutaţi, zona inundată, o desfăşurare firească a lucrurilor, repetată de atâtea ori în alte locuri.

Cu toate astea, oamenii sunt nostalgici şi au căpătat şi aici deprinderea de a plânge vremurile dinainte. Au fost, cică, 180 de

case ce păstrau o bucată de istorie, de civilizaţie unică, de înţelegere între patru religii (nu şi cea ortodoxă). Cel puţin, aşa se pretinde într-o inscripţie pe o placă aflată pe ce a mai rămas dintr-o casă de odinioară, adică pe un zid ranforsat şi reacoperit să nu se

dărâme, să mărturisească jalea localnicilor peste veacuri.

Dincolo de peisajul atât de frumos, ca în atâtea locuri din splendida noastră ţară, încât te doare că e cumva inutil, lacul are şi o parte mai puţin obişnuită: se văd încă trunchiurile copacilor din satul de odinioară, iar în capătul opus debarcaderului se află turla a ceea ce era biserica. În plus, se zice că în anii secetoşi, când apa scade bine, se întrezăresc, fantomatic, pe sub burta bărcii, acoperişurile caselor. Mă rog, sună a început de povestire gotică şi nu neapărat inedită, dar e un loc de descoperit şi de povestit ulterior despre asta.

Magia se opreşte aici. La faţa locului, lucrurile pot fi relatate şi altfel. Ieşirea din Sângeorgiu de Pădure către Bezid înseamnă sfârşitul asfaltului. Că ne-am umplut de praf a fost ceva fericit, totuşi; putea fi noroi,

putea fi traseu de off-road. De la monumentul amintit anterior şi până la coada lacului, ca să vedem cum se cade ruina bisericii de pe şi de sub apă, maşina nu te mai poate ajuta. O abandonezi, resemnat, comunităţii bine populate de ţigani (ei or fi ăia cu civilizaţia unică acoperită cândva de apă? Întrebare retorică, nevoit răutăcioasă, dar, dacă tot am scris-o, surâd sardonic), apoi treci cu mult curaj printr-o succesiune de zone de praf şi respectiv de noroaie unde e cvasiimposibil sa nu te murdăreşti rău, dar rău de tot) şi, fiind vară, e musai să te strecori şi printre corturile unde oamenii trăiesc o întoarcere la natură în cel mai pur înţeles al expresiei, amintind de vremurile când igiena era o noţiune enigmatică. Iar foarte, foarte aproape de ruina cu pricina ne-a fost imposibil să ajungem.

Se vorbeşte, evident, numai ungureşte. De fapt, ungureşte şi ţigăneşte. Şi un fel de româneşte, probabil numai într-o unică propoziţie scurtă care începe cu "Dai?" şi nu continuă neapărat. Romicii, fie ei şi romici unguri, au un simţ cumva asemănător cu al muştelor în anumite ambianţe: oriunde e rost de turişti, cât de puţin, ei sunt acolo. Colonizează...

În loc de concluzie: un loc care nu trebuie ratat măcar atunci când drumeţul se nimereşte prin zonă. Din punctul meu de vedere, mai bine iarna,

când e îngheţat şi, sper, pustiu...