Treceți la conținutul principal

Ghelinţa




În peregrinările noastre prin locuri mai degrabă necunoscute, şi sunt atât de multe în ţara asta, am descoperit încă o comoară, cunoscută mai bine de către UNESCO, în al cărui patrimoniu este, decât de noi, muritorii de rând.
E vorba de o biserică veche de mai bine de şapte secole, de rit catolic, discret găzduită de Ghelinţa, un sat secuiesc aflat în apropiere de Covasna. Fortificat cum numai transilvănenii au ştiut, aşezământul este surprinzător prin mixtura de stiluri arhitectonice adunate laolaltă, prezentând o navă tăvănită şi un cor gotic cu absidă poligonală şi boltă pe nervuri. Din ceea ce a încercat să ne explice prin semne femeia peste care am dat într-o după amiază tare friguroasă de sâmbătă, care nu rupea deloc româneşte, deşi dădea cât de cât semne că ar înţelege, biserica a fost modificată de-a lungul secolelor.
Construită în 1245 în cinstea Sfântului Imre, se bucură de o pictură interioară de o mare frumuseţe şi valoare, executate, se pare, la începutul secolului al XIV-lea, reprezentând scene din viaţa lui Hristos şi legenda Sfântului Ladislau.
Tavanul este casetat de stil renascentist, decorat cu motive heraldice şi florale, datând, se pare, din 1628.
Dincolo de datele seci, impresionantă este liniştea din jur, te înfioară simplitatea şi austeritatea zidurilor fortificaţiei exterioare; micul cimitir de alături, cu unele morminte uitate de timp, te duce într-o adâncă reverie.
E drept că, în aceeaşi localitate, deloc mică, se mai înalţă turlele trufaşe ale unei veritabile catedrale, în mod evident mai nouă şi suficient de impresionantă, nu numai pentru un sat transilvan. Însă puţina mea erudiţie în domeniu mă împiedică să fac vreo comparaţie. Străvechea biserică fortificată e un loc pe care merită să-l porţi permanent într-un colţ de suflet.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…