Treceți la conținutul principal

Ghelinţa




În peregrinările noastre prin locuri mai degrabă necunoscute, şi sunt atât de multe în ţara asta, am descoperit încă o comoară, cunoscută mai bine de către UNESCO, în al cărui patrimoniu este, decât de noi, muritorii de rând.
E vorba de o biserică veche de mai bine de şapte secole, de rit catolic, discret găzduită de Ghelinţa, un sat secuiesc aflat în apropiere de Covasna. Fortificat cum numai transilvănenii au ştiut, aşezământul este surprinzător prin mixtura de stiluri arhitectonice adunate laolaltă, prezentând o navă tăvănită şi un cor gotic cu absidă poligonală şi boltă pe nervuri. Din ceea ce a încercat să ne explice prin semne femeia peste care am dat într-o după amiază tare friguroasă de sâmbătă, care nu rupea deloc româneşte, deşi dădea cât de cât semne că ar înţelege, biserica a fost modificată de-a lungul secolelor.
Construită în 1245 în cinstea Sfântului Imre, se bucură de o pictură interioară de o mare frumuseţe şi valoare, executate, se pare, la începutul secolului al XIV-lea, reprezentând scene din viaţa lui Hristos şi legenda Sfântului Ladislau.
Tavanul este casetat de stil renascentist, decorat cu motive heraldice şi florale, datând, se pare, din 1628.
Dincolo de datele seci, impresionantă este liniştea din jur, te înfioară simplitatea şi austeritatea zidurilor fortificaţiei exterioare; micul cimitir de alături, cu unele morminte uitate de timp, te duce într-o adâncă reverie.
E drept că, în aceeaşi localitate, deloc mică, se mai înalţă turlele trufaşe ale unei veritabile catedrale, în mod evident mai nouă şi suficient de impresionantă, nu numai pentru un sat transilvan. Însă puţina mea erudiţie în domeniu mă împiedică să fac vreo comparaţie. Străvechea biserică fortificată e un loc pe care merită să-l porţi permanent într-un colţ de suflet.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…