Treceți la conținutul principal

Un alt tinut secuiesc...


Cunoscand multa lume, ai ocazia sa afli multe lucruri...
Cineva mi-a povestit despre altcineva care are un loc preferat de weekend... Zetea, judetul Covasna.
Impatimit de calatorii, sar pe internet si incerc sa aflu cat mai mult. Un site mi-a oferit niste informatii care m-au determinat sa merg acolo cu prima ocazie. Spuneau ei ca e un excelent si linistit lac de acumulare, pe malurile caruia se intind vile cochete si pensiuni. Ideal, nu?


Ca viata bate filmul stiam cu totii; invatam insa incet-incet ca bate si site-urile. Am aflat asta ducandu-ma la Zetea in augusta mea persoana.
Localitatea nu e nicidecum in Covasna, e in Harghita, mai precis in inima judetului. Pe drum, primul lucru deosebit pe care l-am vazut l-au constituit portile atipice: mari, de cetate, pictate si cu inscriptii pe ele (numai in maghiara, desigur). Practic, nu conta daca au si garduri; m-am amuzat copios, de altfel, vazand o asemenea poarta care nu se continua cu niciun gard pe o latura...

Am intrat si in localitatea propriu-zisa, cautand si cetatea omonima. Surpriza... Sat secuiesc tipic, case cu obloanele trase, liniste, mai nimeni pe strazi. Am deschis geamul masinii, incercand sa vedem din ce parte ne miroase a lac de acumulare... nu mirosea de niciunde. Cand masina a parasit localitatea, ne-am panicat si ne-am intors, sa intrebam pe cineva. Pe cine, Doamne?! Nimeni nu stia romaneste... nici doi pusti care au iesit pe biciclete ("nu stiu romaneste"), nici o doamna in varsta pe care am gasit-o pe o ulita ("Nem tudom")...


Realitatea e alta. Dupa Zetea, vine o localitate care se numeste Subcetate, urmata de o alta, care se cheama Varsag. Intrarea in aceasta din urma e flancata de lacul de acumulare despre care se vorbeste pe site si care este, intr-adevar, minunat.


Totusi, lacul (pe malurile caruia n-am gasit acea salba de pensiuni...) nu e singura surpriza pe care Varsagul o are de oferit. Una neplacuta e aceea ca drumul, excelent pana la un punct, se termina brusc, continunandu-se cu unul de tara, pe care iti faci masina zob.
La o rascruce gasesti o harta a locului, predominant in maghiara, in spatele careia e un soi de bufet tinut de o doamna care mai rupe cate ceva pe romaneste. Spre stanga se ajungea la cetate ("Cetatea nu asa frumos"), iar spre dreapta, la o cascada cu un nume imposibil de rostit ("cascada mult mai frumos").
Am spus "igen" si "koszonom" si am luat-o catre cascada. Niciun indicator, ratacire, intrebat, incercat sa intelegem din romana cu 75% maghiara, am mai omorat putin masina si am ajuns intr-un tarziu... A meritat pe deplin, nimic de zis. Frumoasa, salbatica, racoroasa, cascada cu nume numai de secui cunoscut are un singur indicator, la 50 metri distanta de ea. Multumim frumos, de acolo e suficient sa iesi din masina si o auzi...


Tentativa noastra de a ajunge ulterior la cetate s-a dovedit mult prea temerara. Din pacate, calea de acces poate fi practicata la pas (nici nu stiu cat e pe acolo, undeva intre 3 si 5 km, doamna de la bufet nu stia numeralul in romaneste), sau cu un vehicul corespunzator (ATV, 4x4...) Pacat...
Una peste alta, zone de o frumusete rara, asa cum sunt nenumarate in tara noastra atat de speciala. M-as bucura, totusi, daca si locuitorii de acolo ar invata romaneste, macar pe masura banilor pe care guvernul roman ii aloca pentru educarea lor. M-as mai bucura sa dispara steagul maghiar ce flutura falnic pe o vila din zona, anuntand parca o cucerire de reduta...sau, de ce nu, sa fluture alaturi de steagul romanesc... Attila a trecut de mult in istorie...
De fiecare data, secuii s-au dovedit insa niste oameni minunati, primitori, indatoritori, in locurile, la gazduirile si la meniurile carora te intorci intotdeauna cu drag.


Nu neaparat si in zona Zetea-Varsag...




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Când viaţa ţi se pare anostă...

...un bun exerciţiu, fără îndoială, este să-ţi testezi dragostea de ea. Să treci voit printr-o situaţie de limită. Odată ieşit de acolo, eşti purificat.
Aşa cred, acum, după ce am trecut prin Canionul "Şapte scări", unde se ajunge prin Timişu de Jos, foarte aproape de Braşov, pe DN1, către Bucureşti. Auzisem de el şi-mi spuneam, într-o doară, aşa cum spunem noi multe fără să şi filtrăm ce spunem, că trebuie să-l văd. Ştiam că e de mers, că e de urcat, că te udă la un moment dat cascada de lângă tine, mă rog, ştiam cam tot ce puteam găsi pe net.
Ei bine, am ajuns. L-am văzut. L-am urcat. Sunt acrofob. Rămân acrofob. Dar ştiu mai multe despre mine, despre instinctul de supravieţuire, despre cum e să te depăşeşti pe tine însuţi atunci când n-ai de ales. Căci, după câţiva kilometri buni făcuţi pe un drum ascendent încântător prin pădure, neavând condiţie fizică deloc, a mă întoarce de la baza canionului era de neacceptat.


Puştii care fac bungee jumping şi care povestesc despre e…