Treceți la conținutul principal

Un alt tinut secuiesc...


Cunoscand multa lume, ai ocazia sa afli multe lucruri...
Cineva mi-a povestit despre altcineva care are un loc preferat de weekend... Zetea, judetul Covasna.
Impatimit de calatorii, sar pe internet si incerc sa aflu cat mai mult. Un site mi-a oferit niste informatii care m-au determinat sa merg acolo cu prima ocazie. Spuneau ei ca e un excelent si linistit lac de acumulare, pe malurile caruia se intind vile cochete si pensiuni. Ideal, nu?


Ca viata bate filmul stiam cu totii; invatam insa incet-incet ca bate si site-urile. Am aflat asta ducandu-ma la Zetea in augusta mea persoana.
Localitatea nu e nicidecum in Covasna, e in Harghita, mai precis in inima judetului. Pe drum, primul lucru deosebit pe care l-am vazut l-au constituit portile atipice: mari, de cetate, pictate si cu inscriptii pe ele (numai in maghiara, desigur). Practic, nu conta daca au si garduri; m-am amuzat copios, de altfel, vazand o asemenea poarta care nu se continua cu niciun gard pe o latura...

Am intrat si in localitatea propriu-zisa, cautand si cetatea omonima. Surpriza... Sat secuiesc tipic, case cu obloanele trase, liniste, mai nimeni pe strazi. Am deschis geamul masinii, incercand sa vedem din ce parte ne miroase a lac de acumulare... nu mirosea de niciunde. Cand masina a parasit localitatea, ne-am panicat si ne-am intors, sa intrebam pe cineva. Pe cine, Doamne?! Nimeni nu stia romaneste... nici doi pusti care au iesit pe biciclete ("nu stiu romaneste"), nici o doamna in varsta pe care am gasit-o pe o ulita ("Nem tudom")...


Realitatea e alta. Dupa Zetea, vine o localitate care se numeste Subcetate, urmata de o alta, care se cheama Varsag. Intrarea in aceasta din urma e flancata de lacul de acumulare despre care se vorbeste pe site si care este, intr-adevar, minunat.


Totusi, lacul (pe malurile caruia n-am gasit acea salba de pensiuni...) nu e singura surpriza pe care Varsagul o are de oferit. Una neplacuta e aceea ca drumul, excelent pana la un punct, se termina brusc, continunandu-se cu unul de tara, pe care iti faci masina zob.
La o rascruce gasesti o harta a locului, predominant in maghiara, in spatele careia e un soi de bufet tinut de o doamna care mai rupe cate ceva pe romaneste. Spre stanga se ajungea la cetate ("Cetatea nu asa frumos"), iar spre dreapta, la o cascada cu un nume imposibil de rostit ("cascada mult mai frumos").
Am spus "igen" si "koszonom" si am luat-o catre cascada. Niciun indicator, ratacire, intrebat, incercat sa intelegem din romana cu 75% maghiara, am mai omorat putin masina si am ajuns intr-un tarziu... A meritat pe deplin, nimic de zis. Frumoasa, salbatica, racoroasa, cascada cu nume numai de secui cunoscut are un singur indicator, la 50 metri distanta de ea. Multumim frumos, de acolo e suficient sa iesi din masina si o auzi...


Tentativa noastra de a ajunge ulterior la cetate s-a dovedit mult prea temerara. Din pacate, calea de acces poate fi practicata la pas (nici nu stiu cat e pe acolo, undeva intre 3 si 5 km, doamna de la bufet nu stia numeralul in romaneste), sau cu un vehicul corespunzator (ATV, 4x4...) Pacat...
Una peste alta, zone de o frumusete rara, asa cum sunt nenumarate in tara noastra atat de speciala. M-as bucura, totusi, daca si locuitorii de acolo ar invata romaneste, macar pe masura banilor pe care guvernul roman ii aloca pentru educarea lor. M-as mai bucura sa dispara steagul maghiar ce flutura falnic pe o vila din zona, anuntand parca o cucerire de reduta...sau, de ce nu, sa fluture alaturi de steagul romanesc... Attila a trecut de mult in istorie...
De fiecare data, secuii s-au dovedit insa niste oameni minunati, primitori, indatoritori, in locurile, la gazduirile si la meniurile carora te intorci intotdeauna cu drag.


Nu neaparat si in zona Zetea-Varsag...




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…