Stonehenge

N-am intentia sa vorbesc despre ce e Stonehenge, sau sa ma lansez in cine stie ce elucubratii pseudostiintifice prin care sa ma dau de ceasul mortii sa demonstrez cat de mare importanta are monumentul megalitic pentru cultura mondiala.
Vreau doar sa tin minte ca eu (chiar eu) am fost acolo pe o vreme ploioasa si vantoasa (cum altfel? As fi fost dezamagit...) din august 2008.
Cert e ca n-am gasit corespondenta intre ce imi imaginam, vazand poze si citind carti de-a lungul timpului si ce am gasit acolo. Credeam cu tarie intr-un monument singuratic, enigmatic si singuratic, pe un teren deschis si salbatic din Anglia.
M-am pomenit in fata unui complex turistic amenajat cum numai englezii stiu, cu parcare (cu plata, fireste), cu taxa de vizitare, magazin de suveniruri, alee cu balustrada si multi japonezi cu aparate foto, extaziindu-se in stilul caracteristic.
Monumentul insusi e ingradit, delimitarea fiind un cerc cu un diametru mult mai mare, in asa fel incat niciun turist sa nu poata sa se apropie. Zoom-ul aparatului foto a facut minuni...
Am surprins, de altfel, un grup de nonconformisti protestatari, militand intens pentru un Stonehenge asa cum mi-l imaginasem eu (deschis, liber, pe o campie pustie din sudul Angliei).
Abia poposisem in Albion, avionul imi vuia inca in urechi, iar daca sunt intrebat ce sentiment am avut ajungand la Stonehenge, raspunsul meu nu poate fi decat evaziv. Un sentiment de ireal, de "asta nu mi se intampla mie"; ajuns acolo, am uitat tot ce stiam despre Stonehenge, de fabulatiile pasionatilor si de teoriile imposibil de verificat. Ma uitam la megaliti printre picaturile de ploaie. Ma uitam si atat. Asteptam sa ma ciupeasca cineva, sa ma trezeasca.