Treceți la conținutul principal

Stonehenge

N-am intentia sa vorbesc despre ce e Stonehenge, sau sa ma lansez in cine stie ce elucubratii pseudostiintifice prin care sa ma dau de ceasul mortii sa demonstrez cat de mare importanta are monumentul megalitic pentru cultura mondiala.
Vreau doar sa tin minte ca eu (chiar eu) am fost acolo pe o vreme ploioasa si vantoasa (cum altfel? As fi fost dezamagit...) din august 2008.
Cert e ca n-am gasit corespondenta intre ce imi imaginam, vazand poze si citind carti de-a lungul timpului si ce am gasit acolo. Credeam cu tarie intr-un monument singuratic, enigmatic si singuratic, pe un teren deschis si salbatic din Anglia.
M-am pomenit in fata unui complex turistic amenajat cum numai englezii stiu, cu parcare (cu plata, fireste), cu taxa de vizitare, magazin de suveniruri, alee cu balustrada si multi japonezi cu aparate foto, extaziindu-se in stilul caracteristic.
Monumentul insusi e ingradit, delimitarea fiind un cerc cu un diametru mult mai mare, in asa fel incat niciun turist sa nu poata sa se apropie. Zoom-ul aparatului foto a facut minuni...
Am surprins, de altfel, un grup de nonconformisti protestatari, militand intens pentru un Stonehenge asa cum mi-l imaginasem eu (deschis, liber, pe o campie pustie din sudul Angliei).
Abia poposisem in Albion, avionul imi vuia inca in urechi, iar daca sunt intrebat ce sentiment am avut ajungand la Stonehenge, raspunsul meu nu poate fi decat evaziv. Un sentiment de ireal, de "asta nu mi se intampla mie"; ajuns acolo, am uitat tot ce stiam despre Stonehenge, de fabulatiile pasionatilor si de teoriile imposibil de verificat. Ma uitam la megaliti printre picaturile de ploaie. Ma uitam si atat. Asteptam sa ma ciupeasca cineva, sa ma trezeasca.







Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Bezid

Că trăim într-o ţară halucinantă, almodovariană, că de prea multe ori devin convins că de fapt am un vis absurd şi-mi vine să mă ciupesc sau să mă muşc singur, căci realitatea nu poate fi asta, că în jurul nostru patologicul a înlocuit socialul, sunt tot atâtea truisme şi da, acesta e un mod nefericit de a deschide o nouă postare pe blog.Este, totuşi, felul meu de a mă justifica de ce îmi provoacă o bucurie dincolo de cuvinte (şi dincolo de normal, mă tem să spun) să mă aflu, în răstimpuri, în locuri aspaţiale şi atemporale, enclave unde aberaţiile ministeriabililor, dacă se aud, se aud îndepărtat, printr-un zid antifonant pe care deja l-a scris istoria.
BEZID este un cuvânt ciudat, care e de fapt un nume propriu al unui sat unde, într-un fel sau altul, se trăieşte; pierdut prin judeţul Mureş, la aproximativ 45 de km de reşedinţă, pe lângă mai cunoscutul, poate, Sângeorgiu de Pădure. Vorbim, de fapt, de Bezidul Nou, căci cel vechi se află pe fundul unui lac de acumulare încă de la sfâr…