Treceți la conținutul principal

Stonehenge

N-am intentia sa vorbesc despre ce e Stonehenge, sau sa ma lansez in cine stie ce elucubratii pseudostiintifice prin care sa ma dau de ceasul mortii sa demonstrez cat de mare importanta are monumentul megalitic pentru cultura mondiala.
Vreau doar sa tin minte ca eu (chiar eu) am fost acolo pe o vreme ploioasa si vantoasa (cum altfel? As fi fost dezamagit...) din august 2008.
Cert e ca n-am gasit corespondenta intre ce imi imaginam, vazand poze si citind carti de-a lungul timpului si ce am gasit acolo. Credeam cu tarie intr-un monument singuratic, enigmatic si singuratic, pe un teren deschis si salbatic din Anglia.
M-am pomenit in fata unui complex turistic amenajat cum numai englezii stiu, cu parcare (cu plata, fireste), cu taxa de vizitare, magazin de suveniruri, alee cu balustrada si multi japonezi cu aparate foto, extaziindu-se in stilul caracteristic.
Monumentul insusi e ingradit, delimitarea fiind un cerc cu un diametru mult mai mare, in asa fel incat niciun turist sa nu poata sa se apropie. Zoom-ul aparatului foto a facut minuni...
Am surprins, de altfel, un grup de nonconformisti protestatari, militand intens pentru un Stonehenge asa cum mi-l imaginasem eu (deschis, liber, pe o campie pustie din sudul Angliei).
Abia poposisem in Albion, avionul imi vuia inca in urechi, iar daca sunt intrebat ce sentiment am avut ajungand la Stonehenge, raspunsul meu nu poate fi decat evaziv. Un sentiment de ireal, de "asta nu mi se intampla mie"; ajuns acolo, am uitat tot ce stiam despre Stonehenge, de fabulatiile pasionatilor si de teoriile imposibil de verificat. Ma uitam la megaliti printre picaturile de ploaie. Ma uitam si atat. Asteptam sa ma ciupeasca cineva, sa ma trezeasca.







Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…