Treceți la conținutul principal

Haverfordwest, un oras de jucarie





Haverfordwest este resedinta comitatului Pembrokeshire, in sud-vestul Tarii Galilor. Este, de asemeni, al doilea oras ca marime din comitat, dupa Milford Haven.
Numele orasului inseamna, de fapt, "vad pentru vacile grase", din engleza veche (hæfar=heifer, vaci grase). Este atestat documentar inca din secolul al XII-lea, la aparitia in zona a primului castel, in jurul anului 1110. Ulterior, orasul a crescut rapid, in jurul castelului si al Bisericii St. Martin's (asezarea fiind numita Castletown, apoi raspandindu-se inspre zona High Street. A devenit imediat capitala coloniei engleze Roose, si, datorita pozitiei sale geografice, centrul comercial din Dyfed-ul de vest, ramanand astfel pana in zilele noastre.Cele cateva zile pe care le-am petrecut acolo au fost insuficiente sa-mi pot da seama de geografia labirintica a orasului, dar au fost suficiente sa ma incarc pentru multa vreme de vraja lui aparte. Gotic, romantic, excelent conservat, armonios si discret modernizat, Haverfordwest mi s-a parut a fi un oras de jucarie. Nu cladiri din beton si sticla de inaltimi ametitoare, nu bulevarde largi si multe centre comerciale, ci stradute cochete, inguste, marginite de magazine care par a fi acolo de multa, multa vreme.
Pentru un roman obisnuit cu forfota, cu masini luxoase din care zbiara cate un Florin Salam, dar un roman care tine la propria tinuta si liniste, Haverfordwest este un paradis. Pare o statiune aparent parasita; dupa 5 dupa-amiaza, cand magazinele se inchid, si dupa ce a trecut "the rush hour", plimbarea prin centru este o experienta unica. Rar de tot gasesti cate un britanic tipic plimbandu-si cainele de rasa sau cate un adolescent care se grabeste pe undeva. In rest, omniprezenta liniste te impresioneaza.
Pe langa cetatea, destul de degradata, care domina orasul si care adaposteste si muzeul, am avut surpriza sa gasesc ruinele unei biserici din vremuri imemoriale. M-as fi asteptat sa gasesc si ceva turisti, eventual asiatici, cu aparatele lor de fotografiat. Nu era nimeni... piatra zidurilor stravechi era tacuta ca si imprejurimile...
In aceeasi dupa-amiaza, urcand pe niste trepte intunecoase si umede, am dat peste un cimitir vechi, dominat, fireste, de o biserica tipic britanica, gotica, austera, excelenta pentru a filma scene de film horror. Amuzamentul sinistru l-a constituit o placuta pe care scria ca vizitatorul este oricand binevenit... dar biserica era incuiata, desigur. Si aceeasi liniste, omniprezenta...
Iar oamenii, atatia cati mi-a fost dat sa vad, sunt minunati, relaxati, iti zambesc, nu manifesta niciodata semne de nerabdare, nu claxoneaza in trafic (e chiar o ofensa sa claxonezi pe cineva... n-am putut sa nu zambesc amar in sinea mea gandindu-ma la nuntile noastre neaose si la sirenele care te umplu de "bucuria" tinerilor...).
Sa mai mentionam ca Haverfordwest este orasul natal al actorului Christian Bale.
De vazut, neaparat...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…