Treceți la conținutul principal

Haverfordwest, un oras de jucarie





Haverfordwest este resedinta comitatului Pembrokeshire, in sud-vestul Tarii Galilor. Este, de asemeni, al doilea oras ca marime din comitat, dupa Milford Haven.
Numele orasului inseamna, de fapt, "vad pentru vacile grase", din engleza veche (hæfar=heifer, vaci grase). Este atestat documentar inca din secolul al XII-lea, la aparitia in zona a primului castel, in jurul anului 1110. Ulterior, orasul a crescut rapid, in jurul castelului si al Bisericii St. Martin's (asezarea fiind numita Castletown, apoi raspandindu-se inspre zona High Street. A devenit imediat capitala coloniei engleze Roose, si, datorita pozitiei sale geografice, centrul comercial din Dyfed-ul de vest, ramanand astfel pana in zilele noastre.Cele cateva zile pe care le-am petrecut acolo au fost insuficiente sa-mi pot da seama de geografia labirintica a orasului, dar au fost suficiente sa ma incarc pentru multa vreme de vraja lui aparte. Gotic, romantic, excelent conservat, armonios si discret modernizat, Haverfordwest mi s-a parut a fi un oras de jucarie. Nu cladiri din beton si sticla de inaltimi ametitoare, nu bulevarde largi si multe centre comerciale, ci stradute cochete, inguste, marginite de magazine care par a fi acolo de multa, multa vreme.
Pentru un roman obisnuit cu forfota, cu masini luxoase din care zbiara cate un Florin Salam, dar un roman care tine la propria tinuta si liniste, Haverfordwest este un paradis. Pare o statiune aparent parasita; dupa 5 dupa-amiaza, cand magazinele se inchid, si dupa ce a trecut "the rush hour", plimbarea prin centru este o experienta unica. Rar de tot gasesti cate un britanic tipic plimbandu-si cainele de rasa sau cate un adolescent care se grabeste pe undeva. In rest, omniprezenta liniste te impresioneaza.
Pe langa cetatea, destul de degradata, care domina orasul si care adaposteste si muzeul, am avut surpriza sa gasesc ruinele unei biserici din vremuri imemoriale. M-as fi asteptat sa gasesc si ceva turisti, eventual asiatici, cu aparatele lor de fotografiat. Nu era nimeni... piatra zidurilor stravechi era tacuta ca si imprejurimile...
In aceeasi dupa-amiaza, urcand pe niste trepte intunecoase si umede, am dat peste un cimitir vechi, dominat, fireste, de o biserica tipic britanica, gotica, austera, excelenta pentru a filma scene de film horror. Amuzamentul sinistru l-a constituit o placuta pe care scria ca vizitatorul este oricand binevenit... dar biserica era incuiata, desigur. Si aceeasi liniste, omniprezenta...
Iar oamenii, atatia cati mi-a fost dat sa vad, sunt minunati, relaxati, iti zambesc, nu manifesta niciodata semne de nerabdare, nu claxoneaza in trafic (e chiar o ofensa sa claxonezi pe cineva... n-am putut sa nu zambesc amar in sinea mea gandindu-ma la nuntile noastre neaose si la sirenele care te umplu de "bucuria" tinerilor...).
Sa mai mentionam ca Haverfordwest este orasul natal al actorului Christian Bale.
De vazut, neaparat...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…